Christine Gräfin von Brühl face parte din familia contelui Heinrich von Brühl, căruia Dresda îi datorează terasa cu același nume. S-a născut pe 31 decembrie 1962, la Accra, în Ghana, și a crescut ca fiică de diplomați în Ghana, la Londra și Singapore. Tatăl ei este Dietrich Graf von Brühl și mama ei Maria Octavia Gräfin von Waldburg zu Wolfegg und Waldsee. În prezent este jurnalistă și autoare de cărți cu un enorm succes. Să nu uităm, noblesse oblige!
Cartea de față este o farsă ravisantă despre barierele dintre cástele secolului XXI și cum pot fi ele încălcate: povestea aventuroasă a unei iubiri imposibile, dintre o aristocrată și un artist, ale căror fundaluri familiale și culturale nu ar putea fi mai diferite.
„…De fapt, la început, nu avea nici cea mai mică intenție să se căsătorească, pentru că o aristocrată catolică ar trebui, firesc, să contracteze un mariaj, pe cât posibil, cu un nobil de aceeași confesiune, așa cum cere tradiția și impune eternul Almanah Gotha.“ – Christine Gräfin von Brühl
*
* *
M-am născut printre banane și nuci de cocos. Tata era diplomat, iar la începutul anilor șaizeci fusese trimis în misiune în Africa de Vest, mai exact, la Accra, capitala Ghanei. Acolo m-am născut eu, după ce mama, aflată într-o stare avansată cu sarcina, l-a urmat pe tata la post. Toată tărășenia a produs oarecare senzație. Nu era tocmai lucrul cel mai firesc din lume să pleci la tropice când așteptai un copil. Străinătatea era periculoasă, condițiile climatice din acele locuri nu tocmai îmbietoare. Întrebarea standard care i se punea oricărui diplomat dintr-un astfel de post era: „Soția vă însoțește?“
Tata provine din Prusia Orientală, iar familia lui a pierdut în război absolut tot. Pentru el, mutările, indiferent dacă erau hotărâte de el sau de alții, făceau parte din viață, așa că lui nu i se părea mare lucru că familia îl urma în Ghana. Dar mama crescuse într-o familie care din negura timpurilor și până azi e stabilită în Allgäu. Orășelul în care se află castelul familiei e chiar mic. Iar cel mai apropiat centru administrativ i s-ar părea unui locuitor din München sau Hamburg un cătun uitat de lume. Bunica a fost îngrozită când a aflat de mutarea în Africa.
– Doar nu vrei să naști copilul în junglă!
Mama însă nu s-a lăsat înduplecată.
– Copiii se nasc peste tot în lume, i-a spus ea. Cred că în Ghana se întâmplă la fel.
I se părea extraordinar că se măritase cu un bărbat alături de care putea să se mute dintr-o țară în alta. Ținea la micuțul oraș în care crescuse, la colegele de școală, la familie, dar primise și o educație deschisă, așa că era întru totul capabilă să-și găsească fericirea oriunde în lume. Perspectiva de a da naștere unor copii în străinătățuri nu o speria defel. Acest lucru îl demonstrase cu copiii ei mai mari, deși a te fi născut la Bonn sau la Marsilia nu era nici pe departe la fel de spectaculos. Așa că a așteptat până ce mobila și toate câte țin de o gospodărie au fost împachetate și încărcate, i-a luat pe cei doi frați mai mari de mână și a pornit după tata.
Dar nici Renania și nici Franța n-ar fi putut s-o pregătească pentru condițiile din Africa. Atunci când mama a sosit în Africa, tata nu găsise nici măcar o locuință, ci stătea la un coleg unde și-a instalat familia cu tot calabalâcul. Era înainte de Crăciun, iar afară soarele pârjolea. Dar mama mea a luat totul cu calm. A folosit acest răstimp pentru a se obișnui cu căldura și se ducea cu cei doi copii la mare. N-a mai trecut mult, iar casa pe care ambasada o prevăzuse pentru părinții mei s-a eliberat, iar ei s-au mutat acolo.
În seara de Ajun au împodobit un pom, care arăta mai degrabă a palmier decât a brad. Și lumânările mai degrabă se topeau la asemenea temperaturi decât să ardă. Ca niște dansatoare grațioase se înclinau lent într-o parte până ce – fără urmă de grație – cădeau din suport. Frații mei trebuie să se fi amuzat copios. De reculegere nici nu putea fi vorba, în schimb cântau plini de sârg „O, ce veste minunată“, iar eu, ascultătoare fiind, am luat aminte, iar peste câteva zile am venit pe lume.
Primii mei ani de viață au stat sub semnul lipsei de griji și al fericirii. La scurt timp după ce am fost înțărcată am cerut, zice-se, banane, ceea ce în Africa nu era defel o problemă. Așa că am căpătat banane câte am vrut. Cum altfel poți să-ți închipui paradisul?
Apoi erai scutit și de numeroase alte frecușuri zilnice. Indicații precum: Îmbracă-te gros! Unde-ți sunt papucii de casă? Trage-ți fermoarul până sus! pur și simplu nu existau. Ca să nu mai vorbim de: Unde ți-e căciula? Hai să-ți pun salopeta de zăpadă. Lasă-ți pantofii uzi afară! Unde ți-e puloverul? Toate acestea erau cuvinte străine. Într-o țară caldă, o serie de măsuri educative sunt lipsite de orice sens: Grăbește-te, bea-ți ceaiul, golește-ți farfuria! La ce bun asemenea îndemnuri când mâncarea nu apucă nicicând să se răcească? La temperaturi de treizeci sau patruzeci de grade la umbră, problemele celui însărcinat cu educația se axează mai mult pe găsirea unor motive ca dimineața să schimbi pijamaua cu o rochiță sau niște pantaloni scurți.
Cum însă existența mea stătea sub semnul lui „A“ de la Africa, dar și de la aristocrație, după ale cărei principii trebuia să fiu educată, la scurt timp după nașterea mea a sosit în zbor din îndepărtata Suabie minunata Frieda. Era soră medicală de pediatrie, înaltă și subțire, inteligentă și drăgălașă – mama nu contenește nici azi cu laudele la adresa ei. O ajuta pe mama la treabă și își oferea sprijinul oriunde era nevoie. În familiile de aristocrați nu e valabilă doar deviza „Înmulțiți-vă!“ ci și principiul după care copiii nu sunt crescuți doar de mamă. Lucrul acesta începe cu moașa. În casele aristocrate aceasta sosește cu câteva zile înainte de nașterea copilului și pleacă abia când sugarul a ajuns la stadiul în care doarme toată noaptea. Este urmată îndeaproape de Fräulein și apoi de tânăra au-pair de altă limbă, respectiv de institutoarea cu diplomă. Dacă nu s-ar ghida după maxima „Oamenii au nevoie de frați și surori“, aristocrații nici n-ar mai exista. Și regula conform căreia „Copilul trebuie să se raporteze la mai mulți adulți“ își are pe deplin rostul, fiindcă altfel mamele ar claca una după alta. Cinci până la opt copii nu sunt o raritate în aceste familii.
Oricum existau și o mulțime de angajați de-ai locului: un bucătar, un grădinar, mai multe persoane însărcinate cu curățenia – în Africa, acesta e obiceiul. Mama a fost nevoită doar să se obișnuiască cu faptul că personalul era format în majoritate din bărbați. Un bărbat în bucătăria casei era un lucru necunoscut pentru ea.
Înregistrările pe film de 8 mm, pe care părinții mei le-au făcut în Africa, redau perfect vesela idilă pe care o trăiam. Scenele amintesc de medicul veterinar Daktari și de fiica sa Paula la centrul medical din Wameru. Lipsesc doar Clarence, leul sașiu, și Judy, prietenoasa femelă cimpanzeu. Tata poartă pantaloni de vară deschiși la culoare și – lucru ce nu-i stă defel în fire – cămăși cu mâneci scurte. În rest nu-l știm decât în costume elegante cu cravată la gât. Mama poartă rochii de vară colorate, iar bona Frieda apare frumos bronzată, îmbrăcată în pantaloni scurți și etalându-și picioarele lungi și zvelte. Noi, copiii, suntem desculți. Ceea ce este cât se poate de convenabil pentru evoluția mea de la bebeluș la copil mic. Căci dobândesc cu mare iuțeală capacitatea de a merge în două picioare. Iar încălțămintea ar fi reprezentat cu siguranță un impediment.
Într-unul din filme se vede cum Hamidu, grădinarul, se cațără într-un palmier și îi culege o nucă de cocos fratelui meu. Tânărul desculț, îmbrăcat cu o cămașă colorată și pantaloni scurți, se cațără agil pe trunchi în sus. Ajuns din nou pe pământ, face mai întâi o gaură mică în coaja nucii și îi dă fratelui meu să bea lapte de cocos. Acesta bea și se strâmbă din cauza gustului neobișnuit în timp ce Hamidu râde de se prăpădește, scuturându-se din tot corpul. Apoi se lasă pe vine, ia o macetă și taie dintr-o lovitură fructul în două. Extrage cu îndemânare miezul din interior și îi întinde fratelui meu o bucată – fiecare gest al său fiind însoțit de un zâmbet strălucitor. Fratele meu își îngroapă entuziasmat dinții în miezul proaspăt de nucă, iar sora mea mai mare, toată numai bucle blonde și îmbrăcată într-o rochiță albă, primește bineînțeles și ea o bucată. Viața e pur și simplu un vis!
Nu după mult timp mai vine un copil pe lume. Din nou o fată! Cât voi trăi am să mă simt legată de sora mea mai mică prin locul comun al nașterii noastre. La fel ca mine, primește și ea un nume african, la fel ca mine le provoacă fraților mai mari aceeași dezamăgire: Doar copiii care se nasc în Africa ar trebui să fie negri, nu-i așa?!
Deși se aflau în îndepărtata Africă, părinții mei n-au vrut cu niciun chip să se abată de la tradiția de a le da urmașilor mai mult decât un prenume. Fiindcă așa se obișnuiește în familiile nobile. Copiii mai primesc un nume după naș, unul după vreun sfânt sau arhanghel sau un nume cu oarecare tradiție în familie – în felul acesta se adună rapid mai multe. Când africanii au înțeles cum stau lucrurile, n-au vrut să se lase mai prejos și au adăugat la șirul oricum numeros de nume unul propriu. Surorii mele i-au spus Aqua, iar mie Aidjua, amândouă fiind numele în ghaneză al zilei din săptămână în care ne-am născut. Astfel, pe sora mea o cheamă Miercuri, iar pe mine Luni. Spre bucuria mamei, care a adăugat aceste denumiri la lungul șir al numelor noastre de botez. Fiindcă cine trăiește după anumite concepte culturale este deschis și pentru tradițiile altor oameni. La disperarea diverșilor funcționari care sunt obligați să înregistreze respectivele nume nu s-a gândit nicio clipă.
La scurt timp după nașterea surorii mele mai mici, s-a pus problema ca, după trei ani petrecuți în Ghana, să o luăm din nou din loc. Tata a primit un post la Londra. Oamenii care s-au ocupat de mutare au meșterit din scânduri de lemn nefasonat o ladă atât de mare încât ar fi putut încăpea în ea întreaga casă. La fel ca primele mele încercări de mers ori culesul nucii de cocos, și acest episod a fost imortalizat pe film. Ca de obicei tata a plecat înaintea noastră, noi, copiii, împreună cu mama ne-am îmbarcat pe un vapor uriaș și am pornit în lunga călătorie înapoi spre Europa.
Mama era mândră și fericită în această nouă aventură. Fotografii din timpul călătoriei cu vaporul o arată pe punte, râzând, cu părul răvășit de vânt. Totul mersese bine, curajul ei fusese răsplătit: plecase cu doi și se întorcea din junglă cu patru copii sănătoși. Din fericire, nu dăduse ascultare avertismentelor bunicii.
În fundal apar în imagine doi pitici, înfofoliți în haine groase și cu niște căciuli uriașe pe cap. Sunt sora și fratele meu mai mare. Se cațără tot mereu pe o bancă, ca apoi să sară jos, scoțând țipete de fericire. Și asta ore în șir. Râd, vântul le flutură hainele, le umflă și le ridică. Imaginea unei fericiri și plăceri nețărmurite. La urma urmei, copiilor le e perfect indiferent dacă se află pe un transatlantic ce străbate oceanul sau pe un bac care traversează duduind Rinul. Important este să aibă o bancă pe care se pot cățăra.
La Londra ne-am instalat într-un apartament în Eaton Place, un cartier select din centrul orașului, ale cărui clădiri datează încă din secolul al XIX-lea. Casele-tip care se înșirau pe cele patru laturi ale pieței erau zugrăvite în tradiționala culoare galben-crem și arătau toate la fel. Fiecare fațadă era dotată cu două coloane impozante, iar la ușa grea de la intrare se ajungea urcând câteva trepte. Chiar și casa scărilor avea un aer aristocratic. Pentru părinții mei hotărâtor a fost un singur lucru: tata putea să meargă de acasă pe jos la birou.
Locuința noastră se afla la etajul întâi. Era spațioasă, se întindea pe două niveluri și avea tavane înalte decorate cu stucatură, dar nu exista grădină, nici măcar un balcon, iar temperaturile din Anglia erau incomparabil mai scăzute decât în Africa. O adevărată schimbare! Dintr-odată, a ieși afară însemna să pui pe tine jachetă și căciulă, să cobori scări, să umbli pe asfalt. Mersul cu picioarele goale era strict interzis. Iar de palmieri și nuci de cocos, nici vorbă.
Dar nu ne-am dat bătuți. Mama ne scotea aproape în fiecare zi în Hyde Park, care se afla în apropiere, să luăm aer, iar la sfârșit de săptămână, pregătiți de picnic, făceam excursii în minunatele parcuri din împrejurimi.
Deasupra noastră în aceeași casă locuiau cei de la Rolling Stones. Toți cei cărora le povesteam asta erau teribil de impresionați, noi însă habar nu aveam că oricând am fi putut da nas în nas pe scară cu una dintre figurile legendare ale rockului. Într-una din zile, sora mea a trebuit să ducă sus o scrisoare pe care poștașul o lăsase din greșeală la noi. Mick Jagger în persoană a fost cel care i-a deschis ușa. Ea însă n-a rostit niciun cuvânt, i-a dat plicul și a luat-o la goană pe scări în jos. Se speriase de-a binelea la vederea bărbatului tras la față și cu obrajii ridați.
În casele aristocrate nu se ascultă de regulă rock’n-roll. Când mama îi întâlnea în holul casei pe Keith, Mick sau pe un alt membru al trupei se mulțumea să-i salute întrebând: How is it going with the music?
Părinții mei ascultau cel mult opere sau simfonii. Tata punea uneori discuri cu „trompeta de aur“ a lui Maurice André. Nu exista în casă decât un singur disc cu muzică „modernă“, iar acesta era „Puppet on a String“ cântat de Sandie Shaw. Când cântăreața britanică a câștigat în 1967 Eurovisionul cu această melodie, părinții mei se aflau din întâmplare împreună în fața televizorului, iar mama se distrase cântând-o și ea. Avea mult talent muzical, iar în copilărie luase și ore de canto. Mai târziu tata îi dăruise discul.
Pentru noi, copiii, discul acesta era o raritate, am ascultat melodia de mii de ori, ore întregi. Ne puneam pe dans, țopăiam și urlam din rărunchi refrenul. Astfel am ajuns să facem cunoștință destul de repede cu bărbatul care locuia sub noi, căci în Anglia pereții sunt atât de subțiri că se cutremură toată casa când patru copii își fac de cap într-o încăpere. Bărbatul a sunat la ușa noastră, interesându-se politicos dacă am putea pune capăt țopăielilor noastre. Apucase în ultima clipă să prindă un braț al lustrei care se desprinsese și era cât pe ce să cadă și să se facă țăndări. Mama a dat imediat muzica mai încet, s-a scuzat cu multă politețe, iar de atunci încolo nu s-au mai auzit în casa noastră decât arii din opere.
La subsol locuia Mr. Broom, care avea mai mulți mopși, pentru care îl invidiam din toată inima. Ca să ne împace, părinții ne-au dăruit un canar. Slabă consolare! Când ne întâlneam cu Mr. Broom pe stradă, îl salutam bucuroși și întrebam dacă aveam voie să mângâiem caraghioasele patrupede cu blana lor gri-perle și boticurile negre și turtite. Acesta ne dădea voie, iar noi ne lăsam pe vine în foiala fornăitoare și mârâitoare a micuților mopși și le mângâiam încântați spinările rotofeie și catifelate.
Când învățasem destulă engleză, l-am invitat pe Mr. Broom să treacă într-una din zilele de Crăciun pe la noi, să cântăm împeună „Christmas carols“. Nu mică le-a fost mirarea părinților mei când, într-adevăr, pe 25 decembrie Mr. Broom s-a prezentat la ușa noastră. După cum s-a dovedit, nu era doar fericitul proprietar al unor câini, ci și al unui acordeon, pe care îl adusese cu el. Am petrecut o seară minunată, cântând împreună „Jingle bells“, „Little donkey“ sau „Ol’ McDonald had a farm“. Știa toate cântecele noastre preferate pe dinafară.
Trăiam în mediul nostru ocrotit, și pentru noi nu era nicio diferență că afară era Africa sau Londra. Mama a rămas din nou însărcinată, s-a născut fratele meu mezin, iar la noi a venit o institutoare, care se ocupa în principal de sora mea și de mine. Deși era severă, am iubit-o nespus pe Fräulein, așa cum îi spuneam, și am continuat să ținem la ea și după ce plecase de mult timp de la noi. Până în ziua de azi facem schimb regulat de scrisori. E originară din Danzig, aparține bisericii protestante evanghelice, iar tatăl meu i se adresa cu cuvântul „soră“, fiindcă așa era obișnuit din copilăria sa petrecută în Prusia Orientală. Purta aproape întotdeauna un șorț lung, alb ca laptele, ale cărui bretele se încrucișau la spate și erau legate în față în talie. Se ținea dreaptă ca o lumânare, mai ales la masă, impunându-ne tuturor prin atitudinea ei o disciplină absolută. În plus era foarte îndemânatică și se pricepea de minune să coasă, să taie, să plieze, să lipească, să deseneze și să cresteze. Ore în șir meșterea cu sora mea și cu mine, ne învăța origami sau cum se fac stelele cu care se împodobesc brazii, inventa leagăne de păpuși din coji de nucă, animale din castane, iar din scoarță de copac a meșterit o barcă cu pânze, căreia i-am și dat drumul pe apă în lacul rațelor din Hyde Park.
Cum începusem școala în Anglia, iar spre disperarea părinților mei uitam tot mai mult limba maternă – ajunsesem să vorbesc englezește chiar și cu păpușile –, mama și tata au rugat-o pe Fräulein să facă ore de germană cu mine. Astfel ea a fost cea care m-a învățat să scriu și să citesc nemțește. Dar am învățat de la ea și multe altele, căci puteam s-o întreb orice îmi trecea prin minte, iar ea îmi explica răbdătoare cum stau lucrurile. Chiar și mai târziu, când nu mai locuia la noi, a continuat să-mi răspundă la întrebări. Ea a fost de altfel cea care, cu ocazia unei vizite, m-a învățat primii pași de vals.
O dată pe săptămână avea liber și atunci își punea în locul șorțului un pardesiu și se ducea la biserică. Dar frecventa altă biserică decât noi, ceea ce îmi stârnea la maximum curiozitatea. În general, aristocrații sunt foarte credincioși și le dau copiilor o educație religioasă. Și noi mergeam de marile sărbători precum Paștele sau Crăciunul la biserică, respectam postul dinaintea Paștelui, ne rugam înainte și după masă, iar seara îngenuncheam împreună ca să ne facem rugăciunea. N-a durat însă mult până când am aflat de la Fräulein totul despre Luther și tezele sale afișate pe poarta bisericii din Wittenberg și despre reforma inițiată de acesta. Setea mea de cunoaștere era de nepotolit.
Să fi perceput încă din Anglia situația noastră? E adevărat că sora mea și cu mine luam lecții de balet, mergeam la școala de fete și eram obligate să purtăm fuste, dar asta era ceva foarte britanic. Suprapunerea peste tipicul educației aristocratice era pur întâmplătoare. Fetele învață să danseze, băieții se duc la fotbal, copiii poartă la școală uniforme. Și toată lumea cunoaște fenomenul „Nanny“. La urma urmei, Pamela Travers a înălțat cu celebra ei Mary Poppins un monument de neuitat acestei categorii de membru al familiei.
Mi-amintesc însă că încă din Anglia și cel târziu la Bruxelles, unde tata fusese numit la sfârșitul anilor șaptezeci, apărea întrebarea cum se traduce în engleză sau franceză titlul nostru de Graf ori Gräfin. Oamenii voiau să afle cum trebuie să se adreseze părinților noștri. Termeni precum Count și Countess sau Comte și Comtesse ne erau prin urmare cât se poate de familiari.
Fragment din Adio, nobili! sau noblesse oblige/ de Christine Gräfin von Brühl, în pregătire la editura Baroque Books & Arts, colecția cadril. Traducere: Ondine Dascălița. Ilustrația copertei: Andreea Floreanu