Îmi amintesc de asemenea cu precizie nesfârșitul chin prin care treceam când ajungeam într-o altă clasă, iar numele meu era strigat în toată lungimea lui. Și am stat adesea în fața unei clase noi, de cinci ori în perioada cât am fost elevă. Și de fiecare dată o luam de la capăt.
– Cum te cheamă?
– Mai spune o dată!
– Cum se scrie asta? Vrei să spui, te rog, pe litere?
Treceau de fiecare dată câteva săptămâni până ce se obișnuiau cu noi, dascălii și elevii în egală măsură, și începeau să ne trateze ca pe niște oameni obișnuiți. În general, aristocrații sunt legați de un anumit loc, familiile lor trăiesc de secole bune pe pământurile lor undeva la țară, iar satul întreg știe cine sunt „cei de la castel“. Puțini sunt copiii obligați să dea explicații cu privire la nume și origini. Mai întâi merg la școala primară din sat, apoi, cel mai probabil, la unul dintre gimnaziile din apropiere, dar destul de curând urmează internatul din Elveția. Acolo, la început, toți elevii sunt noi, iar după șase sau opt ani petrecuți la internat știu oricum cu toții totul despre fiecare dintre ei.
Noi însă am fost nevoiți să ne mutăm tot timpul. Abia pricepuseră dascălii cum ne cheamă și cine și cum făcea parte din numeroasa noastră familie, că eram nevoiți să plecăm altundeva, unde o luam cu toate de la început. Îmi amintesc de un profesor de istorie care se întrerupea de mai multe ori în timpul orei ca să mă întrebe dacă familia mea sau măcar cea a mamei aparținea înaltei aristocrații germane. Nu știam ce să-i răspund, mă înroșeam toată și bâlbâiam ceva fără sens. O adevărată plăcere.
Știam că avem un nume aristocratic, dar nimic mai mult. Niciodată nu am pus întrebări legate de cultura și concepțiile legate de el. Niciodată. Pur și simplu nu era un subiect de discuție pentru noi. Am crescut în modul cel mai firesc în acest mediu. Nimeni nu cerceta dedesubturile. Nimeni nu se posta în fața părinților ca să întrebe ce se ascundea în spatele numelui aceluia lung, la ce folosea și ce era cu el. Era cum era și nu trebuia să însemne ceva. Pentru părinții mei discreția și modestia erau mai presus decât orice. Ne-au transmis un anume stil de viață, atitudinea corespunzătoare și concepții morale severe, dar toate acestea nu erau legate de noțiunea de aristocrație. Trebuia să luăm cunoștință de cultura acesteia indirect și într-un mod cât mai firesc și, în niciun caz, să nu ne luăm nasul la purtare.
Am deprins să trăim cât se poate de firesc în conformitate cu originea noastră la bunicii din partea mamei. Aceștia locuiau, ce-i drept, în fundul provinciei Allgäu, dar într-un castel minunat, cu un parc, nu o grădină, iar bunicul era stăpân peste numeroase acareturi, păduri și pământuri. Mama mea e și ea contesă, iar șirul strămoșilor ei poate fi urmărit până în Evul Mediu. În acest frumos castel, înconjurat de un pitoresc șanț de apărare umplut cu apă și pământuri întinse cu drumuri și pajiști, copaci în care te puteai cățăra și tufișuri numai bune pentru v-ați ascunselea, care se învecina cu un lac ale cărui maluri erau pline de stuf, ne-am petrecut noi ani la rândul vacanțele de vară. Toate acestea însemnau pentru noi, „nomazii“, Germania și familia.
Aici am aflat cum e viața cu valeți, bucătăreasă și cameristă, viața într-un loc cu scări impunătoare, coridoare nesfârșite, pereți înalți și uși cu canaturi duble, lucruri extrem de familiare oricăror aristocrați crescuți într-un castel. Chiar dacă mă ridicam pe vârfuri și reușeam să ajung la clanța ușii de la sufragerie, aceasta tot era prea mare și prea grea ca s-o pot deschide de una singură. Existau nenumărate încăperi, saloane și camere, mai multe scări, chiar și una în spirală care unea toate etajele. Exista aici mai mult loc la dispoziție decât ar fi putut visa orice copil. Numai podul avea trei niveluri. Apoi mai beneficiam și de timp și libertate. Puteam să dispărem ore întregi fără ca cineva să bage de seamă. Important era doar să apărem la douăsprezece și jumătate fix la masa de prânz, căci dacă ar fi trebuit să ne caute când toată lumea se pregătea să mănânce, s-ar fi răcit nu doar supa, ci și felul principal.
În fiecare dimineață, în timp ce bunicii luau micul dejun în salon, venea bucătăreasa încinsă cu un șorț alb să se intereseze ce urma să se servească la prânz. Bunicii i se adresa cu „excelența voastră“. Să fie păstrăvi proaspeți sau spate de căprioară, șnițel ori simple găluște cu brânză? Chiar și noi, copiii, eram întrebați ce ne-ar plăcea și aveam voie să ne dorim una sau alta. Hotărârea definitivă o lua însă bunica. Trebuia de asemenea să acceptăm că la începutul mesei se servea supă, ceea ce nu ne convenea deloc, căci trebuia să mănânci tot. Dar aveam și o consolare: la sfârșit sosea negreșit desertul!
După ce bucătăreasa se făcea nevăzută în bucătăria castelului, care se afla într-o clădire separată și era compusă din câteva încăperi spațioase la nivelul solului, bunica obișnuia să facă cu noi un plan al zilei. Era vorba de micile obligații care ne reveneau. Astfel uneori ne trimitea în orășelul cu străzi înguste și piețe pavate cu piatră, pe care le știam pe dinafară, pentru unele cumpărături. Ori era tocmai momentul să recoltăm vreo legumă din grădina de zarzavaturi: salată, fasole, mazăre sau morcovi. Apoi mai era și oferta nesfârșită de fructe: pere, prune, renglote, căpșune, zmeură, mure ori agrișe. Livada era uriașă și din fiecare sort existau nenumărați pomi sau arbuști. Singura recoltă de care scăpam era cea de coacăze, șiruri ordonate de arbuști deși și plini de bobițe strălucitoare ce se întindeau pe o suprafață nesfârșită. De adunatul lor se ocupau trei femei mai în vârstă, angajate special pentru asta și cărora le spuneam „femeile cocăzeșe“. Erau soțiile sau văduvele unor angajați ai bunicilor, precum doamna Wal, nevasta valetului care servea la masă, sau doamna Sonntag, al cărei soț s-a ocupat, până la moarte, de parchetul casei pe care îl lustruia într-un mod cât se poate de neobișnuit. Își prindea periile ca pe niște patine de pantofi și aluneca apoi, spre deliciul copiilor, cu mișcări pline de eleganță de colo-colo peste parchet.
Femeile cocăzeșe erau trupeșe, purtau șorțuri colorate și întotdeauna baticuri. Recoltarea nu se făcea decât pe vreme bună. Așa că soarele le bătea ore întregi în cap. Din fericire, aveau multe să-și spună, iar vorbăria lor nesfârșită, în cel mai pur dialect șvab, din care nu înțelegeam o iotă, suna din depărtare ca un ciripit de păsări. Deseori aveam impresia că asupra tufișurilor de coacăze se abătuse un stol de vrăbii, așa că o luam într-acolo să le alungăm, dar apropiindu-ne, descopeream baticurile colorate printre crengi și ne linișteam: erau doar cocăzeșele care ciripeau.
Dacă afară era destul de cald, aveam în program și înotul. Lacul era plin de vegetație, mirosea a plante și umezeală, iar fundul nu se vedea nicăieri. Când nu ne dădeam drumul în apă de pe pontonul de lemn – bunica îl comandase special pentru cei care făceau baie în lac deși ea însăși nu știa să înoate –, ci intram în apă direct de la mal, nimeream cu picioarele printre lujerii lunecoși ai nuferilor și ne prindeam în ei. Mie însă nu-mi era frică, dimpotrivă, mă simțeam ca o vrăjitoare a smârcurilor. Sau ca o naiadă, care nici nu simte plantele de sub apă fiindcă ea însăși e pe jumătate pește.
Uneori micile sarcini ni se păreau împovărătoare, dar o iubeam mult prea mult pe bunica noastră, ca să ripostăm în vreun fel. În plus, avea întotdeauna grijă ca ocupațiile noastre preferate, precum jocurile cu câinii, păpușile, trenulețul sau deghizările, să nu fie neglijate. Mai ales în zilele ploioase eram lăsați ore întregi de capul nostru. Atunci ne preumblam dintr-un salon în altul, ne înfundam în fotoliile uriașe care se aflau peste tot și citeam ori întorceam debaraua cu susul în jos.
Ne plăcea nespus să ne petrecem timpul acolo. Debara era un fel de-a spune, căci era o încăpere mare cât o sală de bal, ticsită cu mobile de tot felul. Fotolii și canapele, paturi de lemn sculptat și comode prețioase, lămpi de bronz aurii și paravane, fel de fel de obiecte pentru care nu mai exista trebuință. Era ca într-un magazin cu vechituri. Un paradis pentru copii.
Uneam paturi și scaune în așa fel încât să ne construim colibe și peșteri, tuneluri și căi de scăpare. Eram banda din debara și nimeni nu avea voie să se apropie prea mult. Cei mai mari „dușmani“ ai noștri erau valetul și camerista. Le-am dat câte un nume de cod, ca să nu știe că vorbeam despre ei când erau de față. Cei mari i se adresau camerisei cu numele mic. O chema Hermine, dar noi îi spuneam Minher („domnul meu“). Iar pe „bunul Wal“ („balenă“), cum îi spunea bunica valetului – care cu calmul lui imperturbabil și cu statura lui ieșită din comun părea într-adevăr să înoate ca o balenă prietenoasă prin castel – l-am poreclit Law. Să citești un nume pe dos nu era un semn de prea multă deșteptăciune, nouă însă și numai simpla poreclire a unei persoane adulte și respectabile ni se părea a fi un lucru teribil de impertinent și extraordinar de subtil.
Adesea cotrobăiam prin dulapuri, descopeream caiete de școală ale mamei și ale surorilor ei, reviste vechi și cărți. Găseai acolo și blănurile grele de vulpe cu care valetul acoperea iarna partea de jos a ferestrelor, ca să oprească frigul. Totul era o mare aventură.
Bunica ne-o permitea, ba cred că deseori ar fi intrat și ea în joc. Era o femeie minunată, o natură olimpiană și nepretențioasă până la uitare de sine. Când se întorcea dis-de-dimineață de la biserică încălțată în pantofii ei vechi – se ducea în fiecare dimineață la slujbă și i se părea de neînțeles că nepoții ei nu făceau la fel – se oprea îndelung în dreptul tufelor de trandafiri care mărgineau drumul spre castel și rupea cu dexteritate florile veștejite de pe tulpini. După ce aduna un pumn de flori, le punea pe marginea stratului peste grămăjoara care se adunase deja și o lua de la capăt. Când ajungea în sfârșit acasă, nu-și punea haina în vestiar, ci o azvârlea cu un gest teatral pe primul scaun întâlnit în cale, dacă o scotea de pe ea.
Părul cărunt și lung îl purta ridicat și prins în agrafe, și ca nu cumva vântul să-i zburlească nobila coafură o proteja cu o plasă aproape invizibilă. Într-o zi am găsit plasa ei de păr în crengile joase ale unui copac, chiar lângă aleea ce ducea spre castel. Se prinsese în ele. Dar cât de bucuroasă a fost bunica atunci când i-am adus-o. Cu siguranță nu era un obiect prețios, dar ea era din fire foarte chibzuită și i s-ar fi părut o risipă să-și achiziționeze o plasă nouă atât timp cât cea veche era încă bună.
Printre accesoriile ei se număra și o poșetă neagră și hărtănită, în care încăpeau cheile, un mic portmoneu și cartea ei groasă de rugăciuni. Poșeta aceasta avusese și o precursoare, care îi fusese smulsă bunicii de pe umăr în Italia de un motociclist. Bunica povestea cu ochi strălucitori că se ducea la biserică, iar în poșetă nu avea nici bani, nici chei, ci doar cartea de rugăciuni.
– Cred că hoțului i-a fost învățătură de minte, spunea ea râzând. Sper ca pentru el să fi fost un îndemn să se ducă imediat la biserică și să-și mărturisească păcatul.
O altă trăsătură tipică a bunicii era ceea ce noi numeam „spaima de-a nu rata ceva“. De cum se adunau în casă mai mult de trei oameni și exista posibilitatea ca aceștia să nu rămână prea mult acolo, începea să se agite de teamă că nu va avea destul timp să stea de vorbă cu fiecare dintre ei. Voia să afle tot, să știe tot și să împărtășească la rândul ei tot ce avea de spus. Abia după ce conversase pe îndelete cu fiecare în parte putea să se despartă liniștită pentru câteva luni de persoana respectivă. În felul acesta, la sărbătorile mai mari devenea extrem de nervoasă, alerga necontenit de la unul la altul, când și când se prăbușea pentru scurt timp pe câte una din numeroasele canapele, ca să se ridice foarte repede, realizând că mai erau foarte mulți cei cu care nu apucase să stea de vorbă.
La bunici am avut parte și de marile baluri, obișnuite printre aristocrați, fie că era vorba de balul de iarnă, dat în onoarea fraților și surorilor, verișorilor și verișoarelor mai mari, atunci când aceștia împlineau douăzeci de ani, fie de serbări mai „mici“, zile de naștere ori întâlniri ale familiei, la care se adunau însă vreo trei sute de oaspeți. Aici ne întâlneam cu numeroasele rubedenii de vârstă apropiată, așa-numita verișorime, petreceam ore plăcute împreună, învățam să ne apreciem și să ne iubim unii pe alții. Aici am avut parte și de obligatoriile partide de vânătoare, de șarade, deghizări și am învățat să folosim cuvinte precum contenance pentru ținută, les gens pentru personalul de serviciu și așa mai departe. Înainte de masă se servea un aperitif, iar la sfârșit cafea neagră. Ne uitam la mătușile care tricotau, îl ajutam pe bunicul la cuvinte încrucișate, participam la câte un joc de puzzle ori învățam canastă și bridge – toate acestea fiind îndeletniciri de timp liber tradiționale și foarte răspândite printre nobili.
Și nu în ultimul rând ne-am familiarizat cu Almanahul Gotha, o lucrare în mai multe volume unde sunt înregistrați nobilii după descendență. Mai ales bunicul era pasionat de genealogie, avea aproape toate volumele, cele legate în roșu, în care sunt trecute casele princiare, cele verzi pentru conți și cele gri pentru baroni. Când adulții stăteau seara după cină de vorbă și se ajungea la subiectul rubedenii, de obicei nu dura mult până când unul dintre cei de față se ridica în picioare, se ducea la bibliotecă și scotea unul dintre volumele mici și groase, aflate acolo în număr mare. Apoi se dădeau paginile și se căuta pasajul dorit, se citea cu voce tare și se repetau citatele, fiindcă fiecare voia să știe cu exactitate cum un anume Friedrich despre care fusese vorba se înrudea cu alte persoane amintite sau poate chiar cu propria familie, din ce casă provenea soția lui și câți copii avea. Dacă nu cumva era necăsătorit? Ori dacă nu cumva era acel Friedrich care trăia la São Paolo și căruia toți îi ziceau Fritz?
Acesta este un joc căruia aristocrația i se dedă cu nesfârșită răbdare și devotament. În Gotha este cuprinsă o știință pe care orice nobil ar trebui s-o știe pe dinafară, cel puțin datele istorice referitoare la propria lui familie. Copiii trebuie să și-o însușească și ei, aflând astfel că membrii familiei lor sunt mulți la număr, iar șirul predecesorilor e lung, că existența lor nu se întinde doar pe orizontală, ci are pe verticala istoriei numeroase încrengături. Dobândesc acel sentiment de siguranță pe care ți-l dă o familie mare, dar și de responsabilitate legat de istoria din care fac parte. Iar mai târziu se simt datori să-și asume la rândul lor toate acestea.
Unul dintre efectele secundare ale studiului Almanahului poate fi acela de a lega relații potrivite statutului social, ce culminează în cel mai fericit caz cu o căsătorie. Era ceva ce nu am știut când eram mică și nici n-am prins vreun indiciu din discuțiile de la bunici. Simțeam acribia, zelul cu care adulții se adânceau în Gotha, îi admiram pentru cunoștințele lor, dar nu vedeam în spatele acestora sforile secrete ce se trăgeau ori vreo încercare de a-i manipula pe alții.
Pe lângă studiul Almanahului Gotha bunicul era pasionat de mersul trenurilor. După ce mai crescusem și se întâmpla să merg cu trenul la Allgäu în vizită la bunici, nu trebuia decât să dau înainte un telefon, ca bunicul să-mi găsească pe loc cele mai bune și mai rapide legături. Era întotdeauna la curent cu ultimul mers al trenurilor și se descurca uimitor de bine în el, asemenea unui venerabil amiral, care nu uită nici la bătrânețe să descifreze cele mai complicate hărți și să calculeze ruta ideală. Aceeași bucurie și sete de cunoaștere le vedeam la bunicul și atunci când studia Almanahul. Dădea dovadă de o neobosită ambiție când era vorba să descopere un grad de rudenie cu cine știe cine ori să stabilească cele mai confortabile și rapide legături de tren pentru mine.
Cu toată splendoarea casei lor aristocratice, bunicii mei se purtau cu modestie și cumpătare. Sună ciudat, având în vedere castelul luxos cu angajați și valet care servea masa purtând mănuși albe, să vorbești despre modestie, e vorba însă despre atitudinea pe care o adopți, iar în această privință există deosebiri uriașe între oameni. Bunicii mei nu se credeau importanți, nu se împăunau, aveau locurile lor rezervate în biserica barocă a localității, dar dacă se nimerea ca altcineva să se așeze din greșeală acolo, își căutau fără să comenteze un alt loc. De Lăsata Secului, când întreaga localitate se lăsa purtată de obișnuita nebunie a sărbătorii, iar oamenii umblau costumați pe străzi, bunicii mei nu se lăsau mai prejos, ieșeau în stradă și le adresau tuturor celor pe care îi întâlneau tradiționalele saluturi cu plecăciuni. Iar seara, bunica își punea pe ea una din hainele vechi de blană, se strecura pe o ieșire dosnică din castel și se producea pe scena sălii de spectacol în chip de Zara Leander. Cu vocea ei joasă și caldă, cânta despre miracole și despre blondul Waldemar și culegea aplauze furtunoase.
Când mă întorceam la școală după acele lungi săptămâni de aur, nu povesteam nimic din cele petrecute. Oricum nu m-ar fi înțeles nimeni. Și nici nu voiam să-mi invit una dintre prietene cu mine în vacanță. După aceea toată școala ar fi aflat probabil că bunicii mei locuiesc într-un castel, iar eu n-aș fi știut ce explicații să dau. Povesteam deci pe scurt că fusesem în Germania de Sud, la bunici, trezind compasiunea prietenelor mele.
– Iar ai fost în vacanță la bunica? mă întrebau ele.
Pe măsură ce creșteam, întrebarea mă enerva tot mai mult. Mai ales când venea de la Ulrike Gruber. Ulrike avea picioare scurte și nu era mai bună la învățătură decât mine, nici măcar la sport. Dar avea părul blond, își dădea unghiile cu ojă și avea succces la băieți. Și – asta era culmea – părinții ei aveau o rulotă. Cu aceasta porneau vara spre sud, se opreau unde îi tăia capul și își petreceau vacanța din principiu doar acolo unde era tot timpul soare, astfel încât Ulrike se întorcea mereu bronzată la școală. Pe atunci nu se știa încă nimic despre gaura din stratul de ozon, bronzul sportiv însemna frumusețe și bună-dispoziție, iar Ulrike era mândră nevoie mare că era cea mai bronzată din clasă, dacă nu cumva din întreaga școală.
Eu în schimb eram albă precum creta, ceea ce mă enerva la culme. De ce oare părinții mei nu aveau și ei o rulotă? În comparație cu un concediu cu plajă și băi în mare pe o vreme strălucitoare, lacul romantic al bunicilor părea o baltă plină de alge, iar vechiul castel o zidărie umbroasă fără aer și lumină. Voiam și eu în sud, să mă bălăcesc la soare. Voiam să fiu și eu bronzată. Dar în această privință nu exista nici cea mai slabă speranță. Campingul era în afara oricărei discuții pentru părinții mei. Vacanțele le petreceam la castel și cu asta basta.
Dar cu cât creșteam, cu atât mai mare era dorința de a vedea lumea. Abia împlinisem optsprezece ani, când împreună cu o prietenă am plecat în Grecia, făcând autostopul. Am fost luate fără excepție doar de bărbați de ale căror insistențe trebuia să scăpăm fugind, ceea ce era de fapt extrem de periculos. Din fericire însă n-am pățit nimic. În fiecare zi făceam baie în mare, zăceam la soare, ne fierbeam o supă pe o spirtieră, trăiam din pepeni verzi și smochine proaspete și dormeam sub cerul liber. Când stăteam noaptea culcată în sacul meu de dormit, ascultam fericită cicadele, priveam în sus spre cerul întunecat și număram stelele. Nimeni nu știa unde sunt, nimeni nu știa cine sunt. Și în sfârșit aveam ocazia să mă bronzez după pofta inimii.
Fragment din Adio, nobili! sau noblesse oblige / de Christine Gräfin von Brühl, în pregătire la editura Baroque Books & Arts, colecția cadril. Traducere: Ondine Dascălița. Ilustrația copertei: Andreea Floreanu