Un speech nu-i niciodata atat de lung cat si-ar dori vorbitorul si niciodata atat de scurt cat si-ar dori auditoriul. Granita intre o prelegere interesanta, memorabila si o prezentare plicticoasa, anosta este destul de bine trasata si cu toate acestea este grav si frecvent incalcata. Intr-un fel miraculos, chiar si la cei mai studiati si instruiti vorbitori se constata o lipsa flagranta a abilitatilor de a vorbi in public.
Din ce in ce mai multe situatii corporative si de contact profesional cu comunitatea ne obliga la aparitii publice si adresare directa catre o audienta numeroasa. Chiar si ipostazele mondene ale unor reprezentanti faimosi de companii multinationale obliga uneori la speech. Mai toti cei ce intrevad posibilitatea adresarii publice si-au exersat talentul. Fie in fata unei audiente restranse, fie in fata oglinzii, sau pur si simplu izolati in propriul birou. Cei mai multi dintre acestia si-au insusit regulile primare ale livrarii unui speech. Cu totii stiu ca forma cea mai atragatoare a adresarii publice debuteaza cu o gluma de context. Unii sunt dependenti de forma redactata in scris a adresarii. Altii mobilizeaza talentatii din subordine la identificarea unui concept in care sa imbrace adresarea. Cei mai sofisticati au ajuns la arta de a alterna frazele lungi cu propozitii scurte sau cuvinte cu consistenta semantica. Si cum se face atunci ca asistam la atat de multe adresari plicticoase in public? Cum se explica faptul ca recunoastem retetele de speech din cartile de relatii publice fara sa avem convingerea de a aplauda la final? Cum traducem faptul ca prezentarile catre board ridica de fiecare data nivelul adrenalinei?
Este deja insusit faptul ca trebuie sa acordam atentie detaliilor vestimentare si de tinuta. Tehnicile de prezentare si arta de a insoti cuvintele de gestica elocventa sunt si ele la indemana. In conjuncturi dintre cele mai variate am identificat vorbitori care au inteles ca discursul trebuie adaptat la context, la audienta. Cu alte cuvinte, in teorie, suntem cu totii capabili sa ne adresam intr-un mod convingator si profesionist publicului. In practica, unii dintre noi pur si simplu au charisma, sunt spontani si au maiestria de a-si pune personalitatea in cuvintele discursului. Vorbitorii fermecatori si cu substanta sunt doar aceia care isi dezvelesc personalitatea pe durata adresarii publice, sunt aceia care si-au infrant teama privind verdictul audientei si sunt preocupati exclusiv de continutul expunerii ci nu de felul in care acesta este receptat. In egala masura vorbitorii pe care dorim sa-i revedem, reauzim sunt aceia care considera discursul un exercitiu de atitudine si nu o prelegere plata menita a difuza un mesaj.
Intre lucrurile de care profesionistii se tem cel mai mult, adesarea publica figureaza la loc de frunte. In acelasi timp studiile de specialitate releva faptul ca excelenta in comunicare este abilitatea pe care corporatiile o pretuiesc cel mai mult la angajatii lor. Calitatea de a fi un bun vorbitor in public, un bun prezentator in cerc restrans sau extins se bazeaza pe atribute personale, pe abilitati native, pe farmec personal. Dar toate acestea sunt lipsite de valoare in absenta increderii de sine, in absenta unui exercitiu indelungat si a unor tehnici pe care specialistii relatiilor publice au demult competenta de a le impartasi.