Presa economică românească recentă a furnizat cu dărnicie o serie de statistici privind fenomenul creditării companiilor private. Conform acestora, sistemul bancar românesc a excelat în anul 2023, de la capitolul lichidate, la profitabilitate, la solvabilitate și la gradul extrem de redus de credite neperformante, mulți dintre acești indicatori fiind cu mult peste media sistemului bancar european – poate nu și întâmplător, în contextul geopolitic, regional.
Excesul de lichidate din sistemul bancar românesc nu se reflectă, însă, fericit, și în statisticile fenomenului de creditare al companiilor private. Atât din perspectiva costului creditării, cât și din aceea a volumului creditelor acordate. Rezultă din aceste statistici că, în timp ce costul creditării în România este mai mare decât în Vest, creditarea companiilor din România a fost, în anul 2023, mai degrabă, concentrată asupra refinanțării și restructurării creditelor. Plasând, astfel, nefericit România la coada clasamentului european în zona intermedierii financiare.
Mai mult, statisticile recente indică, îngrijorător, dar și ilustrativ, cum creditarea din întregul sistem bancar românesc este, scriptic vorbind, preponderent, concentrată în mâinile a trei bănci, 40 % din total credite acordate. În același timp, ponderea creditelor de investiții – motorul creșterii economice, pe termen lung, este redusă în total credite acordate .
O explicație oferită recent de distinsul Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului Băncii Naționale a României, în articolul publicat la data de 11 februarie 2024 în Ziarul Financiar sub titlul: „De ce în băncile românești împrumuturile sunt mai scumpe ?!”… este aceea că, în esență: „viața îi obligă pe comercianți să recurgă la ce este mai complicat: câștigul „în marjă“. Adică obținerea unui venit dătător de profit din încasările provenite din vânzări către mai puțini cumpărători”. Întrebarea devine, așadar: Există, în fapt, în România o cerere redusă de finanțare din partea companiilor, ce duce la vânzări „către mai puțini cumpărători”, deși există lichiditate în sistemul bancar românesc, conducând astfel, nefericit, la majorarea costului creditului? Sau sunt băncile din Romania pur si simplu mai puțin interesate să finanțeze economia reală, preferând siguranța titlurilor de stat?
Înainte de toate, având personal beneficiul unei cariere de 30 de ani în arena finanțării, îmi amintesc că, în perioada 1993-2000, sistemul bancar românesc era dominat de bănci de stat. În specificul acelei perioade, creditarea sectorului privat – un pui de leu aflat, încă, în planul Bunului Dumnezeu – era extrem de dificilă. Aceasta din varii motive: absența istoricului financiar, a proiecțiilor financiare serioase, precaritatea instrumentelor de garantare etc – am văzut și garanții la credit având ca obiect si ibrice de ceai, scaune și instalații de pom de iarnă. Capitalul străin putea pătrunde în România, indiferent de forma sa – împrumut sau investiție directă – doar sub autorizarea scrisă, formală, prealabilă si riguroasă, dar posibilă, a Băncii Naționale a României. Băncile internaționale – comerciale sau de investiții – ocoleau, cel mai adesea, sectorul privat românesc, din rațiuni de risc de țară.
Privatizarea sistemului bancar românesc, de după 1999, deopotrivă cu valul de investiții străine directe, unele extrem de serioase, a deschis larg umbrela finanțării, îndeosebi de prin 2003. Instalația de pom de iarnă a fost înlocuită cu garanții materiale solide sau sofisticate. Prin creșterea afacerilor, companiile private au început, ușor, ușor, să-și facă loc la masa împrumutaților, dominată tradițional de entități de stat – companii, autorități centrale sau locale românești, acestea din urmă garantate de statul roman. Riscul de țară al României a devenit brusc acceptabil, din perspectiva aderării iminente a României la Uniunea Europeana.
Extrem, extrem, extrem si extrem, dar extrem de important fenomenului creditării companiilor private, în perioada dintre 2000-2008: procesul de creditare era concentrat în zona bancherilor de business, și nu (și) în zona bancherilor ce avizau o finanțare din perspectiva riscului. În acea perioadă, foarte multe afaceri au fost finanțate si prin prisma intuiției bancherilor de business, dincolo de analiza „numerologică”, clasică.
Marile invenții, spunea Einstein, vin din intuiție. Unele dintre aceste finanțări au fost de succes răsunător. Altele au fost de eșec răsunător. Riscul, însă, nu-i așa? face parte din „comerciu”, așa cum face parte și din viața noastră. Poți muri chiar trecând, regulamentar, pe culoarea verde și chiar după ce te-ai asigurat, sau chiar stând la semafor.
Criza economică din 2008 aduce cu sine creșterea semnificativă a puterilor comitetului de risc din bănci, acesta putând bloca, prin avizare negativa, o finanțare, dincolo de orice simt sau de intuiție a bancherului de business. Aceasta mutare având să aibă, efecte absolut deosebite până în ziua de astăzi, afectând, astfel, volumul creditelor acordate, în ciuda înaintării către băncile comerciale a unui număr foarte mare de cereri de finanțare.
De aceea, ar fi extrem de ilustrativă și o statistică privind valoarea totală, în cifre nominale, aferenta solicitărilor de credite, refuzate la nivelul întregului sistem bancar românesc. În practică, petrecând multă vreme atât alături de antreprenori, cât și alături de tipologii diferite de finanțatori, am constatat existența unei mari nevoi pentru finanțare, preferința antreprenorilor rămânând băncile comerciale, din foarte multe rațiuni.
Prin urmare, nu cererea redusă de credite este cauza unui volum redus de credite cu impact asupra costului creditării. Ci faptul că foarte multe dintre aceste cereri au în spate proiecte care nu se pretează apetitului de risc al băncilor comerciale românești, apetit aparent scăzut. Aceste nevoi ale economiei reale sunt, mai degrabă, în experiența mea, pretabile unei tipologii diferite de finanțatori, alta decât băncile comerciale.
„Apetitul scăzut” pentru risc al băncilor comerciale este cauzat, de fapt, de reglementările europene în materie de risc, adoptate la nivelul autorităților bancare de profil. Aceste reglementări excesive sunt cele care au ajuns să ducă la o respingere semnificativă a cererilor de creditare, spre frustrarea, deopotrivă, a bancherilor, dar și a antreprenorilor. Adaug și cu impact nefast nu doar asupra costului creditelor la nivelul băncilor românești, dar și în griparea economiei reale, nemaivorbind de PIB, bugetul de stat, locuri de muncă etc.
Tipologiile diferite de finanțatori, de regulă fără prezența locală, amintite anterior, au un apetit mult mai mare decât al băncilor comerciale, adevărat, contra unui cost mult mai mare decât al băncilor comerciale, dar, în experiența mea, au și structuri de rambursare extrem de atractive si extrem de eficiente ciclurilor economice, precum cu timp de analiza și implementare mult mai rapid.
Paradoxal sau nu, istoria marilor bănci americane precum JP Morgan si Goldman Sachs – sau a marilor corporații – s-a bazat, și încă se bazează, de fapt, foarte mult, pe asumarea si diversificarea riscului, precum si pe mirosul afacerilor.
Întrebarea filosofica devine, în context, dacă este posibilă revenirea ponderii centrului de greutate în zona bancherilor de business. Așa încât, de pildă, re-acceptarea unei rate mai mari a creditelor neperformante să redevină, de fapt, prețul amplificării accelerate, dar profunde, a „comerciului”. Eliminarea în UK, la finele anului trecut, a limitării legale impuse bonusului bancherilor din cel mai mare centru financiar, trebuie că a pornit din rațiuni economice, practice, evidente. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, își încheia celebrul scriitor român Marin Preda ultimul sau roman intitulat „Cel mai iubit dintre pământeni”.