Într-un discurs rostit marți, la Banca Națională, directorul general al FMI, doamna Christine Lagarde, a propus la un moment dat auditoriului un exercițiu de imaginație. Înfățișând lumea ca pe un sat mare. Sau ca pe o localitate cu cartiere, cu străzi, cu case. Notând că, într-o astfel de localitate, tot ce se decide undeva, într-un cartier anume, împrejurările ce intervin într-un loc sau altul produc efecte în toate celelalte cartiere, pe toate străzile, în toate casele.
Un efect literar, o metaforă care să dea culoare discursului? Imposibil. Nu e stilul doamnei Lagarde.
O judecată subtilă, cu un tâlc subînțeles? Mai degrabă. O interpretare literară sau logică a acestui paragraf nu are cum să ne ajute. Dar ne poate fi de ajutor cel de-al treilea criteriu de judecată: interpretarea istorică. În a doua parte a anilor 1990, după criza din Asia de Sud-Est, directorul general de atunci al FMI, domnul Michel Camdessus, a acordat un interviu memorabil ziarului „Le Monde“. Ce spunea? Merită să rememorăm: „Este urgent să repunem ceasurile la ora actuală. S-a produs un șoc între modelele de dezvoltare învechite și disciplinele proprii globalizării economice. Fiecare țară trebuie să vizeze excelența în practica sa macroeconomică. Dreptul de a greși nu există. (…) Un ministru de finanțe, de undeva, dintr-o țară anume, care face prostii, strică în mod automat sistemul financiar mondial.“ Doamna Lagarde, în esență, nu a spus altceva. Dar a spus-o cu alte cuvinte, pe un alt ton, abia sugerând că am pierdut dreptul de a mai greși. Ne-a spus însă, deschis, că avem nevoie de noi reforme. Și că toate aceste reforme trebuie să vizeze performanța. Cu alte cuvinte, ne-a îndemnat să ne debranșăm de viziunile idilice despre economie, de dorința iluzorie de a avea un stat al bunăstării înainte de a avea un stat care să încurajeze și să stimuleze competiția în muncă, libera inițiativă și asumarea riscului. Mai cu seamă asumarea riscului.
Intrând în adâncimea lucrurilor, șefa FMI avea să constate că o schimbare de substanță în economia românească – bogată în capital uman, în resurse energetice și cu deschidere spre fonduri europene – nu e posibilă fără piețe „care să nu mai fie rigide“, fără concurență și fără costuri realiste. Și mai ales fără performanță. Numai sub Protectoratul Înaltei Performanțe ar fi posibilă punerea în funcțiune a tuturor locomotivelor de care economia românească dispune. Numai așa vom ajunge la un model economic eficient, la un sistem complex de mijloace aducătoare de profit.
Fără îndoială, investiția în economie este absolut necesară. Alături de exporturi și de consumul intern. Dar la fel de necesare sunt afacerile care să aducă bani. Dacă românii nu vor avea bani pentru consum, economia nu va prospera. Și, mai cu seamă, nu va prospera dacă producția nu-și va dobândi sensul real, acela de furnizor de bunuri și servicii pentru consum, de locuri de muncă. Sub imperiul performanței.
Doamna Lagarde nu s-a referit nici măcar aluziv la Marea Neagră. Dar casa despre care a vorbit, o casă din satul global, numită România, e situată la apus de Marea Neagră. Un spațiu geostrategic spre care privesc cu deosebit interes tot mai multe cercuri diplomatice și tot mai multe instituții sau cercuri de anvergură globală. Dovadă vizitele din afara țării primite anul trecut și în acest an. Vizita directorului general al FMI fiind una dintre ele. Dar doamna Lagarde nu s-a ferit să ne spună că, dincolo de acordurile internaționale, chiar dincolo de investițiile străine, de interesele străine, în casa noastră de la apus de Marea Neagră vom trăi așa cum ne vom organiza singuri viața. Amintindu-ne că restructurării atât de mult dorite i s-a scris doar prefața. Important ar fi să vedem companiile statului câștigând noi cote de piață cu bunuri și servicii performante. Și producând bani. Căci restructurarea înseamnă să fie puse în funcțiune pompele de oxigen de care economia românească are nevoie vitală. Numai așa vom ajunge la un model eficient de creștere economică plus, care să pună în mișcare un sistem complex de mijloace aducătoare de profit.