Un nou ciclu economic s-ar putea întrupa în România, începând din 2013. Mizând, desigur, pe o nouă fază de avânt. Trenul creșterii economice a pornit deja.
Fără bănci puternice, țara nu va putea alerga prea repede către o economie competitivă. Activitatea bancară este însă riscantă. Nici măcar în cele mai performante economii, nu toate creditele sunt rambursate. În Europa Centrală și de Est, inclusiv în România, incidența creditelor neperformante (sau depreciate, cum le numim acum) este mai mare. Și nu e vorba atât despre cazurile sonore, intens mediatizate, cât despre sume împrumutate unor companii mari, de stat ori private, ce nu pot să-și plătească datoriile. Aceste companii și-au garantat creditele cu active pe care băncile, dacă și le-ar revendica, fie că n-ar putea să le vândă, fie că n-ar avea ce să facă cu ele. Sau unor persoane fizice ajunse în încetare de plată. Este normal, în aceste condiții, ca băncile să-și facă provizioane, să pună în cămară sume importante din profit pentru a-și acoperi creditele. Desigur, în scopul diminuării și dispersării riscului creditelor neperformante. De aici o primă concluzie: societatea are nevoie de bănci puternice, care să facă față unei economii cu multe probleme și, în plus, s-o scoată din criză; în consecință, societății i se cere să se îngrijească de bănci.
Așa că însuși edificiul bancar urmează să fie consolidat. Și încă repede. Țara are nevoie de o sursă solidă de creditare a economiei reale și a populației. Atât de solidă, încât să confere creditului mult râvnita sustenabilitate. Ceea ce ar însemna recâștigarea unei reale încrederi în viitor atât de către bănci, cât și de către clienții băncilor, fie companii sau cercuri largi ale populației.
Dar băncile – partea care împrumută – trebuie să aibă ce să împrumute. Să fie finanțate, pentru ca mai departe să poată finanța. Apoi, li se cere să fie cu ochii în patru în selectarea clientelei. Ca să nu piardă banii acordând credite unor persoane ori unor familii care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Și, în egală măsură, să nu dea bani unor visători sau unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea oricând să-și piardă sursele de venit și, în consecință, să-și piardă bunurile cumpărate pe datorie ori chiar casele. O fi o bancă „magazin de bani“, cum le place multor pasionați de metafore să spună, la noi și prin alte părți ale lumii, dar e un magazin ultraspecializat și ultrasofisticat, cu reguli tari.
La bancă nu se stă la coadă, ca la oricare magazin, unde când îți vine rândul ceri marfa, o plătești și pleci. Aici poți să ajungi la ghișeu, să soliciți un credit, iar banca să nu ți-l dea. Important este însă ca banca să nu refuze creditarea doar pentru că șefii ei pleacă de la simple suspiciuni de neîncredere, uneori cauzate de o analiză nu îndeajuns de profundă. Și de profesională. Mai ales acum, în vremuri de criză, un NU e adeseori mai tentant decât un DA.
De partea cealaltă, a publicului, creditarea este adeseori judecată cu „argumentele“ populismului. Prelevând convingerea că împrumuturile date de bănci ar putea devansa performanțele economice, pentru a stimula munca. Fenomen la fel de periculos.
Adevărul este că, în materie de creditare, în condițiile crizei, politica bancară va fi mereu pe muchie de cuțit. Iar nemulțumirile și criticile nu vor înceta.
Creditarea s-a restrâns dramatic în România în anii crizei. Ca pretutindeni în lume. Cererile de credit în general, cele de credit ipotecar îndeosebi sunt întoarse pe o parte și pe alta, analizele sunt mai… am vrut să scriu riguroase, dar poate sunt doar mai meticuloase; criteriile mai severe. Vremea romantismului bancar, de până în 2008, a trecut. Acum se caută un drum nou. Negăsit încă.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.