Lungul șir de dezbateri de la Banca Națională, având ca temă înfruntarea crizei, a continuat luni cu o întâlnire în trei: Suedia, Turcia și România. O sursă de inspirație pentru România? Mult mai mult: o foarte importantă lecție. Nu intru în detalii. Mass-media le-a analizat pe toate fețele. Mă voi opri însă la o idee, subliniată de un profesor suedez, ce mi se pare de o însemnătate cardinală: „Dacă tot a venit peste noi o criză, și încă una globală, să n-o risipim; s-o fructificăm“.
…Aici, în România, la cumpăna dintre anii 2008 și 2009, începeam să dobândim imaginea exactă nu numai a scăderii PIB-ului, ci și a ravagiilor provocate de criză întregii țări. De atunci au trecut cinci ani. Privindu-ne în oglinda acestui timp al turbulențelor, ne-am convins, încet-încet, că a durat mult și a fost grea obișnuința cu o nouă realitate pe care am numit-o criză. Mai cu seamă că unei bune părți a populației i se păruse, începând din anul 2000, cu deosebire în anii 2004-2008, că trăiește momente de exuberanță. Fiindcă, adeseori, țara noastră s-a confruntat cu situații ce ne trezesc, astăzi, stări nostalgice. Se adunau mulți bani, chiar prea mulți uneori, băncile copleșeau populația cu credite, mai departe cererea de consum copleșea oferta, iar oamenii consumau, consumau. După câțiva ani de bunăstare, desigur pe datorie, a venit criza și au început imediat întrebările. Și problemele. Multe, dramatice, dureroase. S-au adunat multe întrebări și puține răspunsuri după ce, în 2009 și în 2010, ne-am văzut constrânși să parcurgem o etapă a „creșterii minus“. Ceea ce înseamnă că PIB-ul a crescut… sub nivelul anului 2008. În 2011 am ieșit din recesiune după ce a fost obținută o creștere peste nivelul anului 2010. La fel și în 2012. Pe o „creștere plus“ mizăm și în 2013. Dar ieșirea din recesiune, în 2011, nu a echivalat cu ieșirea din criză.
Sigur, nouă ani de creștere economică necontenită au fost, pentru România, o șansă. Dar criza n-a fost și ea tot o șansă? În 2009, nu a existat în România vreo opțiune pentru „creșterea minus“. Ne-a adus-o criza, fără vrerea noastră. A fost însă o bună ocazie – atât pentru stat, cât și pentru piețe – să-și întoarcă fața către vechile structuri ale economiei noastre și să vadă că și-au epuizat resursele de creștere sănătoasă. O parte a economiei era nouă ori restructurată. Dar numai o parte. Restrânsă. Cea mai mare parte însă, fără o restructurare profundă nu putea să obțină decât o creștere bolnavă. Sau o descreștere. Poate că o reducere a ritmului de creștere a PIB-ului, în 2009 și în 2010, era chiar necesară pentru a corecta deficitele, a tempera risipa și a grăbi restructurarea. Din această perspectivă, bine ar fi fost dacă, pe fondul crizei, s-ar fi pornit reforme pe trei trepte: 1) o reformă macroeconomică clasică; 2) o reformă a structurilor de producție; 3) o reformă a gestiunii dezvoltării. Pentru că numai abordarea curajoasă a reformelor structurale, inclusiv în domeniul forței de muncă și în cel al pieței de produse, ar fi putut asigura înmulțirea locurilor de muncă și atenuarea distorsiunilor care influențau negativ alocarea eficientă a resurselor. Ar fi fost o șansă ca economia românească să devină mai repede dinamică și eficientă.
Din nefericire însă, cum criza globală se suprapusese peste criza noastră, a fost nevoie mai întâi să fie soluționate problemele cu deficitul contului curent, care urcase până la peste 12% deși în mod normal un astfel de deficit nu poate să depășească un plafon de 6%. Apoi, se produsese o ruptură dramatică între creșterea cererii de consum, care în condițiile boomului economic de dinainte de criză devenise explozivă, și oferta internă de bunuri și servicii, care creștea lent. Această contradicție puternică s-a răzbunat. Când, sub impactul efectelor directe și indirecte ale crizei globale, reformele structurale au încetinit, creșterea economică și-a pierdut principalul factor de sustenabilitate. Acum trebuie să-l recâștige.
Acest articol a apărut în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 25.09.2013