Prelungirea crizei dincolo de momentul ieșirii țării noastre din recesiune, la sfârșitul lui 2010, a prins multe dintre companiile românești pe picior (financiar) greșit. Probleme financiare și mai mari are populația, care nu reușește încă să fie un motor mai puternic al consumului. Așa că toți ochii sunt îndreptați spre credit. Întrebarea cardinală: când îi vor fi returate motoarele? Grea întrebare. Economisirea internă sporește, fără să facă însă explozie. Așa că, în condițiile în care fluxul de bani din exterior e încă restrâns, iar băncile-mamă sunt în continuare zgârcite cu fiicele lor trimise să facă profit în România, la o creditare optimă nu ne putem aștepta. Dar pentru o creditare adecvată condițiilor actuale este încă mult loc.
Consiliul de administrație al BNR, în ședința de luni, a decis reducerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 4,5 la sută pe an, de la 5,0 la sută, tocmai pentru a da un nou impuls creditării în lei. S-a bazat pe faptul că – așa cum se menționa și în comunicatul prezentat presei – „cele mai recente date macroeconomice evidențiază evoluția inflației în linie cu prognozele anterioare ale băncii centrale, cu perspectiva încadrării acesteia în intervalul asociat țintei“. Răspunzând la întrebările presei, guvernatorul BNR a insistat asupra faptului că „băncile au de unde să reducă creditarea în lei”. Și a adăugat: „Este în interesul lor să o facă cât mai repede”.
De îndată ce conferința de presă de la BNR s-a sfârșit, dezbaterea publică s-a aprins. S-au prins în horă bancheri, jurnaliști, analiști. Privirile fiind concentrate pe dobânda de intervenție a Băncii Naționale, a cărei scădere ar trebui să fie un semnal pentru celelalte dobânzi. Desigur, pentru cele active – la credite. Căci depozitele din bănci ale populației, o bună sursă de câștig pentru milioane de români, unde tendința de reducere a remunerației pentru banii economisiți ar putea avea efecte negative majore, se înscriu într-o altă ecuație. Iată de ce însuși guvernatorul BNR și-a exprimat speranța că băncile vor manifesta prudență excesivă în această privință.
Prețul creditului – iată problema. O realitate ce nu este dependentă numai de bănci, motivează bancherii. Ei spun că băncile nu-și doresc un credit scump. Dimpotrivă, interesul lor ar fi să-l ieftinească, pentru că ar câștiga mai mult. N-au însă încotro. Nu-i lasă inflația. Aici e eroarea pe care o fac băncile. Ca și mulți analiști. Însăși Banca Națională nu doar că e interesată, dar și veghează ca dobânzile să nu se rupă de mișcările din economie, îndeosebi de inflație. Dar semnalele care vin din piață indică o evidentă îmbunătățire a condițiilor pentru ieftinirea creditelor în lei.
Fără îndoială, climatul de neîncredere nu e ușor de risipit. Iar faptul că unii analiști repetă la nesfârșit critici aduse BNR, pentru că ei văd încă amenințarea balaurului inflaționist și atacă așa-zisa ineficiență a politicii monetare, întreține acest climat. Deși inflația merge ferm în jos. Dacă mai sunt încă agenți economici – fie companii ale statului sau societăți comerciale cu capital de stat, fie societăți comerciale cu capital privat – care nu reușesc să iasă dintr-un cerc vicios – și mai sunt! – important este că ei deja nu mai alcătuiesc o masă critică. Pe o piață în prea mică măsură concurențială, ei pot încă să facă din prețurile libere acoperișuri pentru incompetență, lene, risipă, proastă organizare a producției, ineficiență etc., etc. Totodată însă, companiile care vând scump au și ele nevoie de materii prime, de energie, de mașini. Așa că nu doar vând, ci și cumpără scump de la companii – furnizoare bolnave și ele de aceleași mentalități și de aceleași rele obiceiuri, în aceeași încercare de a scoate profit tot din inflație. Aici se închide însă cercul vicios. Mai mult, acest cerc nociv își reduce vizibil dimensiunile și se rostogolește tot mai greu. Nu mai dă tonul în economie.
E adevărat, dobânda și inflația sunt surori siameze. Sunt legate între ele și nu pot fi despărțite. Dacă se scumpesc mărfurile, imediat se scumpesc și banii. Dar când se scumpesc numai câteva mărfuri, în condițiile amintite, în timp ce masa mare a bunurilor și serviciilor cunoaște o mișcare înceată a prețurilor, cu tendințe de coborâre către un nivel de sub 3 la sută, cum se mai justifică dobânzile atât de înalte ale creditelor bancare?
Acest articol a apărut în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 07.08.2013