O întrebare se repetă acum cu insistență: „Va cumpăra BNR aur de la Roșia Montană?“. Sunt înainte ani buni până ar putea să reînceapă exploatarea aurului în România. La Roșia Montană ori în altă parte. Iar Banca Națională nu se va trezi dintr-o dată cu o sută de tone de aur, nici măcar cu câteva zeci de tone, fiind nevoită să ia o decizie. Fiindcă astăzi România nu mai este un semnificativ producător de aur. Marii producători sunt Africa de Sud, SUA, Australia, Federația Rusă. Înainte de 1989, producția României depășea, în unii ani, 10 tone, cu mult peste ceea ce produc în prezent Turcia, Suedia, Spania, Finlanda, Franța.
Dar România are totuși o rezervă semnificativă de aur la Banca Națională, fiind a 31-a țară din lume, cu 103,7 tone. BNR a cumpărat an de an aur. Un stoc record a fost cumulat în 1944, de 241,9 tone. Au urmat însă ani grei, rezerva a coborât până la 45,8 tone în 1955, apoi a început să urce, recordul perioadei de după Al Doilea Război Mondial fiind de 118,7 tone în 1985. Apoi, Ceaușescu a dispus vânzări de aur de la BNR în contul datoriei externe și stocul a scăzut până la 42,4 tone în 1987. După care a urmat un efort de redresare a rezervei de aur, care a ajuns la 67,6 tone în 1989. Din 1991, BNR a accelerat cumpărările de aur, rezerva ajungând la 103,1 tone în 1999. Acum, Banca Națională nu cumpără aur. Decizia a fost luată la începutul anului 2001, în condițiile de atunci. Din 2001 și până în prezent condițiile nu s-au schimbat și BNR n-a mai cumpărat niciun gram de aur.
Voi separa însă ce se întâmplă azi de ce s-ar putea întâmpla mâine. Astăzi, așa cum am arătat deja, Banca Națională nu cumpără aur. În 2001, când Consiliul de Administrație al BNR a luat o decizie în acest sens, au fost luate în calcul considerente obiective legate de împrejurările interne și de conjunctura internațională. Împrejurările interne s-au aflat în prim-plan. În 2001 expirase contractul cu principalul furnizor de aur – Phoenix Baia Mare. Compania devenise nerentabilă, costurile de producție depășeau cu mult câștigurile și insolvența devenise inevitabilă. Era limpede, compania se afla la finalul ciclului său de viață. Producția scăzuse dramatic. Totodată, prețul de achiziție a aurului a fost distorsionat prin aplicarea Legii nr. 156 din octombrie 1999, care prevedea aplicarea cotei TVA și la aur, fapt ce ridica prețul internațional cu 19 la sută. Or, BNR este obligată să facă achiziții la prețul cel mai mic, iar acesta era prețul aurului de import.
Au fost însă și rațiuni legate de conjunctura internațională. Încă de atunci, cele mai multe bănci centrale și-au calibrat rezervele de aur în jurul unei ponderi de 15 la sută din totalul rezervelor internaționale. Asigurarea unei ponderi covârșitoare a valutelor, în totalul rezervelor, pleca de la cerința creșterii mobilității rezervelor, fără să existe în acest sens norme obligatorii. De altfel, SUA, Germania, alte țări și-au păstrat rezerve importante, în condițiile în care dolarii SUA sau euro în Germania sunt active interne și nu externe. Sau Portugalia, care din considerente istorice și-a păstrat o rezervă de aur de 400 de tone.
Desigur, aurul își are rolul lui într-o țară ca a noastră, care are nevoie să-și asigure credibilitatea internațională. Aurul de la Roșia Montană nu are însă nicio legătură cu aceste raționamente, valabile astăzi. Vor trece ani până se va produce aur la Roșia Montană, dacă se va lua o decizie în acest sens. Până atunci, creșterea economică va fi mai mare, deschiderile comerciale mai largi. Și țara ar avea nevoie de rezerve internaționale suplimentare, cu o pondere mai mare a cantității de aur decât cea deținută acum, în jur de 9 la sută. Iar, în condițiile trecerii la euro, cumpărările de aur la BNR ar putea fi accelerate.
Acest articol a apărut în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 02.10.2013