Prin anii ’90, echipa de comedie „Divertis“ lansase un cântec de succes, al cărui refren era „Inflația, inflația/Enervează populația“. Dezbaterile despre inflație tocmai începuseră să fie extinse din birourile statisticienilor și din sălile de curs în stradă. Cărțile de economie părăseau și ele definițiile sofisticate ale inflației, de genul „creșterea masei monetare până la înfundarea canalelor circulației“, și treceau la explicații simple și ușor de înțeles. Lumea întreagă accepta o nouă definiție: „creșterea generalizată a prețurilor de consum“. Inflația devenea astfel o problemă de interes public.
Cântecul amintit mai sus, deși cu priză la public, n-a avut viață lungă. Inflația, în schimb, a continuat să enerveze populația. În ’93 a urcat până la 300 la sută. A fost un dezastru. Din noiembrie ’90 și până în decembrie ’93 economiile populației au fost făcute praf. Apoi, inflația a început să coboare. De fapt, într-un proces alternativ, când inflație, când dezinflație, mișcarea prețurilor a fost tot mai înceată: de la 300 la sută în 1993 la 1,79 la sută în mai 2012. Pe urmă a urcat din nou, apropiindu-se de 5 la sută la începutul lui 2013.
Pragul de 1,79 la sută din mai 2012 a impus însă un reper. La acest nivel, mișcarea prețurilor ar fi performantă. Aici ar trebui să revină și să rămână inflația noastră. Fără reforme economice eficiente nu va fi însă posibil. Despre viteza de înaintare pe calea reformelor economice teoretizăm de 23 de ani. Opțiunile au oscilat între „gradualism“ și „terapie de șoc“. Asta a fost în planul discuțiilor. În practică, am avut parte doar de gradualism. Acum, în vremuri de criză, ne-a mai rămas o singură șansă: împingerea reformelor înainte cu maximă viteză.
Ce ar însemna grăbirea reformelor? Întâi și întâi punerea în funcțiune a tuturor ceasurilor din turnul pieței. Și nu doar a câtorva. Pentru că în general, în politica de reforme, a lipsit curajul deschiderii câmpurilor largi. Așa se face că deși în România timp de 23 de ani au fost abordate toate reformele absolut necesare – reforma prețurilor, reforma costurilor în întreprinderile de stat, reforma contractelor, reforma managementului, reforma structurilor industriale, reforma mediului economic – faptul că efortul de schimbare a fost făcut „selectiv“, când într-un domeniu, când în altul, fără a fi deschise toate fronturile dintr-odată, a dus la întârzieri mari în planul eficienței. Dacă vrem o calmare a inflației până în pragul unei rate anuale de 1-2 la sută, va fi nevoie de reforme cărora să li se imprime un temperament viguros.
Astăzi, inflația încă mai enervează populația. Dar și mai enervantă se dovedește a fi afirmația că ne dorim dezinflație, o creștere lentă deci a prețurilor până în jur de 1-2 la sută, dar nu vrem o scădere a prețurilor. Am fost deseori întrebat: „De ce să nu scadă aceste prețuri care ne-au sufocat?“… Răspunsul e simplu: pentru că „un pic“ de inflație întărește economia. De fapt, ajută la reglarea pieței prin prețuri fără să infesteze comportamentul companiilor, al investitorilor, al comercianților. Din acest motiv, în primul rând, a cocheta cu „puțină inflație“ e obligatoriu.
Nicolae Titulescu știa asta în 1922. Într-un discurs istoric, avea să exclame în fața Parlamentului că sărăcirea prin deflație (scăderea prețurilor) ar fi mai dramatică decât sărăcirea prin inflație. Și continua: „Pe baza circulației de azi, de bine, de rău s-au stabilit anumite raporturi de valori. A veni să le tulburi, prin ridicarea subită a puterii de achiziție a leului înlăuntrul țării, ar însemna înainte de toate să ucizi inițiativa cinstită. Un capital care s-ar băga astăzi într-o activitate economică (…) ar fi total pierdut fiindcă mâine, printr-o subită întărire a leului, cu prețuri în scădere, nu s-ar putea obține profit și, prin urmare, produsele ar trebui să fie vândute în pagubă“. Ce ar urma? Magazine goale, mase de oameni cu buzunarele pline de bani, care nu ar mai găsi mărfurile de care au nevoie.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.