O nouă undă de emoții s-a făcut simțită în dezbaterea publică: pericolul deflației. Totul a plecat de la comunicatul Statisticii, de luni, privind mișcarea prețurilor în luna iunie 2011. După ce, vreme îndelungată, creșterile inflaționiste au fost semnificative, ne-am trezit dintr-o dată cu o rată negativă: minus 0,29 la sută. Am auzit exclamația: “Deflație!”… Ei bine, nu-i deflație. E o simplă rată lunară descrescătoare. Ca să fie deflație ar fi nevoie de trei rate lunare negative una după alta.
Sigur, deflația e periculoasă. Dar nu un astfel de pericol ne stă nouă în față. Noi abia am scăpat de un alt pericol – inflația! – și intrăm acum într-un nou ciclu de dezinflație. Practic, inflația continuă să crească, dar creșterea e tot mai înceată. În aceste împrejurări, Banca Națională a păstrat dobânda-cheie la 6,25 la sută, ca semn al încrederii că nu ne lovește o inflație crescătoare. Apoi, a lăsat în piața interbancară un nivel adecvat al lichidității, fapt de natură să faciliteze băncilor condiții să crediteze companiile și să stimuleze totodată creșterea economică. BNR, potrivit regulilor europene, nu mai dă drumul la tiparniță ca să finanțeze deficitului bugetar. Și nu emite nici măcar un singur leu fără acoperire, fie prin valuta intrată în țară și cumpărată de banca centrală, fie prin cantități suplimentare de bunuri și servicii de fabricație românească pentru care există cerere internă și externă. Căci orice leu în plus ne-ar aduce numai necazuri. Dar până când restructurarea nu va trece dincolo de porțile companiilor statului, dar și ale multor companii private, pentru a întoarce producția cu fața la piață și a accelera dezinflația, nu vom ajunge la încrederea care să repornească creditarea. Și, deci, nu vom avea nici dobânzi moderate. În politica monetară nu e încă vremea relaxărilor. Mai ales monetare. Dacă directorii vor bani, bani și iar bani pentru companiile lor, n-au decât să ofere mai întâi eficiență, eficiență și iar eficiență. Dacă însă în companii cresc doar câștigurile, fără să fie intensificată munca, în expresia ei normală – produse mai multe și mai bune, pe care piața să le accepte – banii nu vor ajunge în companii. Iar mai mulți bani pe piață fără mai multă muncă eficientă înseamnă pierdere curată. Sigur, ar fi bine să ajungă mai multe credite în companii. Dar va fi nevoie de mai multă muncă performantă. Și, mai ales, de mai mult spirit întreprinzător, de liberă inițiativă. Într-un cuvânt: productivitate. Băncile au bani, ca ei să ajungă în companii e nevoie de o schimbare de conduită atât în bănci, cât și în economia reală. Mai departe, fără un raport adecvat între productivitate și câștigurile din muncă nu va fi posibilă stabilitatea prețurilor. Adevărul este că, la nivelul întregii noastre societăți, câștigurile de productivitate în condițiile reducerii salariilor și disponibilizărilor de personal au crescut. S-ar putea însă conchide că, în acest fel, capcana reactivării spiralei salarii-prețuri n-ar mai fi riscantă? Nicidecum. Pentru că reducerea salariilor și a personalului nu e totuna cu restructurarea companiilor. Fiindcă ar avea doar efecte nominale, nu și reale. Un raport adecvat productivitate-salarii se bazează pe corelații și pe analize ce folosesc indicatori în mărimi reale. Alții decât indicatorii în mărimi nominale folosiți de statisticieni. Iată, așadar, cât de complexe sunt corelațiile în materie și cât de diferite pot fi metodologiile de calcul folosite. Motiv pentru care se impune o dezbatere largă, la nivelul întregii noastre societăți, despre raportul productivitate-câștiguri din perspectiva impactului asupra creșterii economice. Dezbatere ce ne-ar ajuta să scăpăm de o iluzie: aceea că am putea asigura creșterea economică plus cu o creștere economică inflaționistă.Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.