Era în Joia Mare, seara, când o televiziune de știri i-a încredințat ecranul, timp de două ore, unui român din Elveția: profesorul Radu Golban. Așa cum singur se prezintă, s-a născut la Timișoara, a emigrat în Germania în 1988, dobândind cetățenia germană, apoi s-a stabilit în Elveția. Iar de pe Twitter mai aflăm că a studiat politologia și dreptul, are un masterat în studii europene avansate și este doctor în științe economice. Publicul din România îl cunoaște din câteva dezbateri televizate, patru sau cinci în ultimii trei ani, în care a vorbit despre o datorie istorică a Germaniei către România, pe care domnia sa ar fi descoperit-o în arhivele Băncii Reglementelor Internaționale de la Basel. În emisiunea din Joia Mare nu a mai fost o dezbatere; profesorul Golban a avut șansa unei formule de „unu la unu“ – domnia sa și moderatorul. A avut deci destul timp, între orele 21 și 23, să povestească pe îndelete propria versiune a datoriei Germaniei față de România, fără să aducă vreo noutate la relatările precedente, la care a adăugat două povestiri în primă audiție: despre proveniența aurului din rezervele Băncii Naționale a României și despre efectele cursului leu-euro, care se „încăpățânează“ să fluctueze pe o piață valutară stabilizată. Voi dezvolta, în alte comentarii, subiectele privind datoria germană și proveniența aurului de la BNR. Pentru a mă referi, astăzi și miercurea viitoare, la judecățile profesorului Golban legate de cursul de schimb leu-euro.
Câteva agenții de știri au titrat: „Atac dur la adresa BNR“. Plecând de la remarca profesorului Golban că BNR ar fi de fapt „Banca Anațională a României“. De ce? Pentru că „în timp ce toate țările caută să aibă o valută ieftină, ca să-și promoveze exporturile, noi căutăm să avem un leu puternic pentru a ne califica drept buni importatori“. După care a adăugat: „Un expert (referindu-se desigur la specialiștii din BNR care vorbesc despre stabilitatea pieței valutare) nu ar trebui să aibă tupeul să mintă cetățenii, căci printr-un leu puternic nu facem decât reîmpărțirea profiturilor companiilor din străinătate și crearea a noi locuri de muncă tot în străinătate“. Atacul o fi dur, dar pe ce se întemeiază?
Admit că profesorul Golban poate fi un om de bună-credință. Și că, repezindu-se să afirme, în Joia Mare, că experții „Băncii Anaționale a României“, vorbind despre stabilitatea cursului leu-euro, „au tupeul să mintă cetățenii“ – să-i mintă că un leu stabil îi face bine țării, deși în realitate îi face rău – crede într-adevăr că a venit cu gândul bun de a le deschide ochii telespectatorilor care l-au ascultat timp de două ore. Dar, în acest caz, e o problemă gravă cu titlul de doctor în economie al domnului profesor. Pentru că a lua o formulă generală, că „o monedă depreciată face bine exportului“, și a încerca s-o aplici în orice situație concretă, fără a ține seama de împrejurările specifice și de particularitățile unei țări, e o foarte gravă eroare.
O istorie a exporturilor României, din ultimele trei decenii, ne ajută să desprindem concluzii importante. Înainte de decembrie ’89, timp în care s-au născut multe legende înfrumusețate despre exporturile industriei românești, care mai dăinuie încă, niciodată România nu a exportat mărfuri care să aducă, într-un singur an, încasări de peste 10 miliarde de dolari. Între 1991 și 1999, perioadă în care deprecierea leului a fost explozivă, în condițiile unor neîncetate corecții ale cursului leu-dolar, încasările din exporturi, an de an, au fost între 3,4 miliarde de euro și 7,9 miliarde de euro. Am dat cifrele în moneda europeană fiindcă Statistica a recalculat în euro încasările în dolari. În 2000, pentru întâia dată în istoria României, încasările din exporturi au depășit 11 miliarde de euro. De aici înainte, deși leul mai mult s-a apreciat decât s-a depreciat, exporturile au tot crescut: 15,6 miliarde în 2003, apoi 22,2 miliarde în 2005 și 29,5 miliarde în 2007, anul cu aprecierea cea mai puternică a leului. Și creșterea a continuat: 33,7 miliarde în 2008, apoi o scădere ușoară în primul an al crizei, la 29 de miliarde, după care urcușul nu s-a mai oprit: 37,3 miliarde în 2010, apoi 45,3 miliarde în 2011 și 45 miliarde în 2012. Voi nota că, în 2012, numai exporturile României în Germania, de 8,4 miliarde de euro, depășesc întregul export al României din 1999, de numai 7,9 miliarde de euro.
Da, România și importă. Dar contul curent a ajuns deja pe sold excedentar, iar balanța comercială aproape că s-a echilibrat. Importăm autoturisme, electrocasnice, haine, alimente și multe alte bunuri de consum, dar toate laolaltă nu depășesc 16,9 la sută din totalul importurilor. În timp ce 83,1 la sută din importuri reprezintă fie tehnologii pentru modernizările unor companii, fie materii prime, toate susținând exporturile în creștere neîncetată. Și atunci, ce efect ar trebui să aibă cursul de schimb: să se deprecieze puternic ca să descurajeze 16,9 la sută din importurile pentru consum ori să fie stabil și să încurajeze 83,1 la sută dintre importurile care sprijină exporturile? Detalii – miercurea viitoare.
ZF 24
Adrian Vasilescu, BNR: Pe ce date își bazează discursul profesorul Golban? (1)
Era în Joia Mare, seara, când o televiziune de știri i-a încredințat ecranul, timp de două ore, unui român din Elveția: profesorul Radu Golban. Așa cum singur se prezintă, s-a născut la Timișoara, a emigrat în Germania în 1988, dobândind cetățenia germană, apoi s-a stabilit în Elveția.