Peste două săptămâni ne vom despărți de anul 2013. Vom încheia probabil anul cu o creștere economică în jur de 2 la sută. Nu-i deloc rău, dar nici bine nu este. România are nevoie de un PIB mai mare. Și, totodată, de o creștere economică sănătoasă. Ca să deschidem drum către acest țel, încă din 2014, ar urma să fie îndeplinite mai multe condiții, începând cu semnul egal nu pur și simplu între salarii și muncă, raport adeseori nesemnificativ, ci între salarii și recunoașterea muncii de către piață. Fără să uităm să căutăm răspunsul corect la o întrebare cardinală: de unde să iasă mai mult PIB dacă nu se va investi mai mult, dacă populația nu va cheltui mai mult și dacă în companii cifrele de afaceri nu vor crește?
De creșterea economică e legată soluționarea cererii sociale. Dar este la fel de adevărată și reciproca: înmulțirea problemelor sociale ar putea prelungi criza. Cât poate fi însă întinsă, la noi, plapuma protecției sociale? E clar că ne confruntăm cu condiții de viață aflate la limita de jos, care impun un grad sporit de protecție socială. Aici se formează însă un cerc vicios, fiindcă simptomele crizei, ce se mai fac resimțite, restrâng speranța că ar putea fi multiplicate resursele necesare unei protecții sociale adecvate. Oameni necăjiți, îngrijorați de prelungirea crizei economice, sunt îndreptățiți să ceară măsuri cu efecte rapide. Și iată-ne, astfel, în fața unui paradox. Aici, în România, unde înainte de criză se impuneau măsuri de încetinire a cererii de consum, care devansase dramatic oferta internă de bunuri și servicii, producând o explozie a importurilor, societatea românească se vede acum nevoită să stimuleze consumul. Dar cum: folosind în acest scop… deficitul bugetar? În niciun caz nu-i asta soluția. Deficitul, atât cât va fi, redus la 2 la sută din PIB, nu poate avea decât o cale: creșterea investițiilor publice.
În caz că nu va fi doar o realitate conjuncturală, creșterea investițiilor la nivelul întregului an 2014 ar fi o garanție că se vor naște noi locuri de muncă în sectoarele rentabile, cu deosebire în servicii, care să absoarbă măcar o parte din personalul ce va fi disponibilizat. Dacă se va investi mai mult, dacă vor fi create noi locuri de muncă și dacă vor spori productivitatea și competitivitatea muncii, obținând astfel mai multă eficiență în economie, vor fi și bani mai mulți pentru protecție socială. O protecție activă, prin muncă eficientă. Salariile vor crește, dividendele vor fi mai mari, afacerile mai bune. O licărire de speranță.
Necazul este că în economie, în multe domenii, companiile se mișcă la întâmplare. Fără ținte. Deși ne-am convins, în anii din urmă, că ori de câte ori au existat în față ținte clare, și mai ales atractive, au sporit și eforturile, și eficiența, și competitivitatea. Ar fi acum timpul să facem o țintă din ieșirea din criză. O țintă pe care nu avem dreptul s-o ratăm. Va fi însă nevoie de politici economice raționale. De fapt, de o combinație inspirată de decizii, care să meargă până la grăbirea reformelor structurale. Pentru că, acum, mai mult chiar decât în anii tranziției, țara are nevoie de astfel de reforme, care să aducă atât câștiguri considerabile de eficiență, cât și veniturile așteptate. Numai că deseori în calea reformelor structurale se interpun tendințe populiste, ce se manifestă încă exploziv. Cert este că românii nu pot spera să învingă criza dacă nu va deveni dominantă o nouă balanță muncă-bani, în condițiile organizării unei producții performante de bunuri și de servicii.
După ce, în anii exploziei creditelor bancare, am epuizat o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre, societatea românească vede acum cum prețul consumului fără reforme este mult prea mare. Și chiar dacă, acum, unei bune părți a populației îi vine greu să se despartă de vechile deprinderi, înfrățite cu vechile structuri, reformele radicale nu mai pot fi amânate.
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 18.12.2013