Acum câteva zile, la 7 octombrie, Institutul Național de Statistică a făcut public cel de-al treilea comunicat („Date provizorii – 2“) privind principalul indicator sintetic al activității economice (PIB-ul) în trimestrul al doilea și în primul semestru din acest an. Ce am văzut? INS-ul a confirmat creșterea din trimestrul întâi (plus 2,2 la sută) și cea din trimestrul al doilea (1,5 la sută) ce plasează România între țările Uniunii Europene cu cele mai bune rezultate. Ca viteză de creștere. La agricultură s-a înregistrat o valoare adăugată pozitivă: 0,2 la sută. La industrie la fel: 1,1 la sută. La servicii sunt creșteri pe toată linia. Statisticienii ne-au înfățișat astfel un tablou promițător al dinamicilor: contribuțiile activităților sectoriale la creșterea de 1,8 la sută a PIB-ului în semestrul întâi.
Dincolo de dinamici, ponderile diferitelor sectoare ale economiei românești în PIB (3,5 la sută agricultura; 30,2 la sută industria; 5,9 la sută construcțiile; 11,6 la sută comerțul, reparațiile de automobile și de articole casnice, hoteluri și restaurante, transporturi și telecomunicații; 3,1 la sută activități financiare și asigurări etc.) ne arată modificările structurale în evoluția valorii adăugate. Trei adevăruri se desprind cu precădere: 1) industria și agricultura, care nu mai au creștere minus ca în 2012, dețin împreună o pondere de 33,7 la sută; 2) crește semnificativ ponderea construcțiilor în PIB, ajungând la 5,9 la sută, dar cu un ritm negativ față de 2012 – minus 0,2 la sută; 3) serviciile dețin, în structura PIB-ului, o pondere de 47,1 la sută, față de 39,6 la sută cât reprezintă ponderea producției de bunuri fizice.
E bine, așadar, că PIB-ul nostru a avut un ritm de 1,8 la sută. Dar nu cumva e rău că nu am obținut un ritm de creștere și mai mare, ca în anii 2005-2008? Răspunsul nu e chiar atât de simplu de dat.
Desigur, o creștere a PIB-ului ca în 2005-2008, când au fost atinse ritmuri de 8 și 9 la sută, ne-ar fi de mare ajutor. Pentru că noi avem de redus mari decalaje față de țările europene. Dar nu avem, deocamdată, resurse pentru o creștere atât de mare. A urca mai departe, înainte de o restructurare radicală a economiei, ar însemna să forțăm limitele și să sfidăm riscul de supraîncălzire. Abia a fost cucerit un important cap de pod (am revenit la dezinflație) și ar fi regretabil să fie pierdut.
E bine că inflația pierde teren și multe companii s-au văzut obligate să-și schimbe stilul de joc în arena economiei. Cei care se obișnuiseră să câștige la nesfârșit din umflarea prețurilor nu mai au apă la moară. Dar asta nu înseamnă că inflația va continua să ajungă la nivelul cel mai de jos fără un efort continuu al întregii societăți.
Ani la rând, în România, companii care n-au fost hărțuite de concurență s-au bălăcit cât au vrut în iluzia rentabilității și profitabilității folosind practica urcării prețurilor pentru a face față propriilor cheltuieli și datorii, în loc să-și sporească productivitatea. Iar la mai multă productivitate nu se poate ajunge fără muncă performantă. Și, mai ales, fără mai mult spirit întreprinzător. Ar fi în firea lucrurilor, în aceste momente de la finalul lui 2013, ca ochii societății să fie îndreptați în bună măsură către performanțele din economia reală. Mai mult, este obligatoriu să crească interesul pentru rezultatele obținute într-o sferă de activitate de care depinde fundamental bunăstarea populației.
Bunăstarea însă nu poate fi obținută oricum. Se obține cu muncă performantă într-o țară performantă, într-un timp în care domină gustul competiției în strânsă corelație cu politica generală a câștigurilor. Și mai mult PIB tot așa se obține.
Apoi, să nu uităm că pentru noi, românii, boom-ul din 2005-2008 a venit mult prea târziu; iar criza a venit poate prea repede. România n-a avut șansa de a împinge ciclul economic în faza lui de avânt, nici măcar până în apropierea nivelului boom-ului atins de țările dezvoltate. Iar noul tip de boom, obținut în anii 2005-2008, nu a trecut mai sus de baza bunăstării la care visam. Și mai departe? Ne-am bazat prea mult, se pare, pe o anumită natură a economiei românești, pe un soi de imunitate ce a ajutat-o să supraviețuiască uraganelor produse de măsuri luate adeseori „după ureche“, fără nicio respectare a legităților raționalității.
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 09.10.2013