Rezultatele mișcării prețurilor de-a lungul anului trecut au fost publicate acum două zile. Rata anuală a inflației în 2013, de 1,55 la sută, cea mai mică de după decembrie 1989, a avut parte de o primire aproape în exclusivitate rece. Excepțiile fiind puține, s-a confirmat astfel una dintre legile mass-media: un tren care ajunge la timp în gară nu mai interesează pe nimeni. Așa este, numai că trenul inflației n-a ajuns încă în gară. A oprit la „semnal“, pentru verificări de rutină. Fiindcă o rată a inflației la limita cea mai de jos a coridorului de țintire i-a surprins pe mulți.
Chiar dacă inflația va rămâne calmă și în 2014, potrivit așteptărilor, cred că va continua să rămână aprins un foc peste care se toarnă fără încetare gaz: frica de inflație. Merită să reamintesc că în America, pe la începutul anilor 1960, marele economist Paul Samuelson scria într-un raport către președintele Kennedy: „Mi-e frică de inflație, dar mai frică îmi este de frica de inflație“. Noi, în România, începând din 1990 și până în prezent ne-am convins de adevărul acestor cuvinte.
De ce ne temem de inflație? Fiindcă distruge totul în cale: inițiative, afaceri, investiții, procese de producție, bugetul țării, bugete de familie. Inflația s-a dovedit a fi cel mai nesătul animal.
Plecând de la inflație, motive de teamă ne-a dat an de an – chiar și în anii de boom de dinainte de criză – analiza puterii de cumpărare a populației. Deși la acest indicator înregistrăm creșteri. Dar mult prea lente. Problema cea mai spinoasă în materie de venituri fiind iluzia optică. Au crescut salariile, chiar peste rata inflației, vin bani și din economia necontabilizată, și de la rudele plecate în lume, și din credite de consum, atâtea câte se mai dau, dar jumătate din țară trăiește de pe o zi pe alta. Ce vedem noi prin multe localități, cu mari magazine, cu vitrine strălucitoare, cu rafturi pline și cozi la cumpărături, cu străzi sufocate de coloane imense de automobile, e numai o față a României. Țara mai are o față, care plânge.
Un lucru e totuși cert: scăzând, inflația a îmbunătățit puterea de cumpărare. Merită subliniat și faptul că acum, în 2014, societatea românească nu se mai războiește cu formele „clasice“ de exprimare a inflației, care sunt cele mai periculoase. În primul rând, pentru motivul arătat deja: acela că puterea de cumpărare a banilor nu mai scade. Dimpotrivă, chiar crește. Apoi, fiindcă nu avem de ce să ne mai temem de o creștere generală a prețurilor. Mai ies din rând câteva prețuri, cum s-a întâmplat și în 2013 la cartofi, la unele legume, la fructe proaspete și la ouă, dar cele mai multe prețuri se mișcă într-un ritm lent, tot mai lent.
Astăzi, prea puține capete i-au mai rămas balaurului care ani și ani ne-a devastat resursele financiare. Din cauza inflației, prea puține companii fac profit. Și unde nu-i profit de unde să vină mai mulți bani? Vedem, așadar, cum acomodarea competitivității la toate zigzagurile curente devine tot mai dificilă. Lupta se dă, așadar, nu doar pentru o inflație calmă. Ci și – mai ales – pentru o distribuție egală a inflației de la o lună la alta. Pentru ca inflația dezordonată să nu mai fie o stavilă în calea competiției economice.
Acum, la început de 2014, avem o mare șansă: aceea de a începe să scăpăm de frica de inflație. Ne-am convins deja în 2013 că logica pieței își spune repede cuvântul și, până la urmă, când prețurile o iau razna, lucrurile sunt readuse în matcă. Prețurile ce o iau razna fără motiv își revin. Le obligă legea cererii și ofertei. Prețurile care s-au mișcat cu motiv dau de multe ori înapoi, pentru că legea pe piață o fac nu producătorii, ci consumatorii. Și dacă marfa nu se vinde, producătorii sunt nevoiți să scadă prețul. Dar cum nu se pot dispensa de profit, care le asigură supraviețuirea, efortul lor se va îndrepta către costuri. În toată lumea se duce o bătălie aprigă pentru costuri mai mici, tot mai mici. Și pentru cifre de afaceri mai mari, tot mai mari.
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 15.01.2014