Vineri, într-un comentariu apărut în Ziarul Financiar, redactorul-șef al publicației, Sorin Pâslaru, conchide că tocmai lipsa de reacție rapidă a BNR în vremea crizei face, acum, ca venitul disponibil pentru consumul populației să fie restrâns. Punctul meu de vedere este că această concluzie nu stă în picioare. Merită, așadar, să analizăm argumentele.
1) E adevărat că dacă BNR restricționa creditarea n-am fi ajuns astăzi la atâtea credite neperformante?
Banca Națională nu a ignorat niciodată riscul de creditare. Și nici obligația de a-i feri pe cei care se împrumutau de nedorite drame ce ar fi putut determina, pe parcursul îndelungat al derulării creditului, situații de insolvabilitate. Atunci, ca și astăzi, aceleași obiective sunt dominante în normele Băncii Naționale: o creditare sănătoasă și evitarea supraîndatorării populației.
2) Banca Centrală a României, în anul 2008, a majorat dobânda de politică monetară și nu a micșorat-o. A fost o eroare cauzată de faptul că BNR nu a sesizat furtuna (criza globală) ce se apropia?
Povestea are și o istorie. E bine să n-o ignorăm. În anii 2000, chiar de la începutul lor, BNR n-a mizat niciodată pe o singură carte (cea a dobânzii-cheie) în politica monetară. În mod frecvent a contrabalansat dobânda de politică monetară cu alte câteva cărți, între care gestionarea adecvată a lichidității din sistemul bancar. Iar în ceea ce privește dobânda de politică monetară, a avut mereu grijă să fie temeinic racordată la adevărurile din economie. Un timp, dobânzile în urcare s-au dovedit a fi paza bună pentru a trece primejdia rea. Când însă împrejurările i-au fost favorabile, BNR a luat taurul de coarne și, în 2002, după 11 reduceri succesive, a adus dobânda de politică monetară (sau de referință, cum îi spuneam atunci) de la 35 la sută la 20,40 la sută. Reducere ce a continuat, în prima parte a anului 2003, până la 18,25 la sută. Apoi roata s-a întors. Din august și până în decembrie 2003, treptat, dobânzile au urcat de la 18,25 la sută până la 21,25 la sută. O schimbare de ritm ce avea în vedere pregătirea pentru trecerea la inflația cu o singură cifră. De ce a indicat BNR, în politica de dobânzi, în a doua parte a anului 2004, la loc comanda? Fiindcă a simțit nevoia să aplice regula de aur a politicii monetare: prudența. Din ’90 începând, an de an, învățase că reglarea optimă a dobânzii-cheie nu e un lucru tocmai ușor în condițiile unei inflații mari sau doar relativ mari. Prețurile cățărătoare depreciaseră banii. Asumarea riscului de a urca înapoi dobânzile era o șansă de a opri inflația. Și-a asumat acest risc și în 2008.
3) De ce totuși, în timp ce Banca Centrală Europeană, în 2008, a redus dobânda-cheie de la 4,25 în iulie la 2,50 în decembrie, BNR a urcat-o de la 8 la sută în ianuarie la 10 la sută în iulie și la 10,25 la sută în decembrie?
E cert că nu pentru că n-ar fi simțit că vine furtuna. Ci tocmai pentru că, în 2008, criza amenința să ne lovească prin câteva canale de transmisie, între care unul extrem de activ era inflația. După scăderi sensibile în prima parte a anului 2007, inflația a început să urce în toamna lui 2007 și a continuat să urce în 2008. Practic, pornise de la valori între 3 și 4 la sută în 2007 și a ajuns până la 9 la sută în iulie 2008. Soluția Băncii Centrale Europene, care avea în față spectrul sumbru al deflației, cu care s-a și confruntat în 2009, de reducere masivă a dobânzii de politică monetară, ar fi fost contraproductivă pentru România. BCE se confrunta cu deflația, BNR cu inflația.
4) De ce, în anul următor (2009), BNR a coborât cu frică dobânda, de la 10,25 la sută la 9,50 la sută în mai și la 8 la sută în septembrie? Și de ce, de acolo înainte, a coborât-o până la 3,5 la sută în februarie 2014 și nu mai mult?
Banca Națională, trecând la scăderea dobânzii de politică monetară începând din 2009, a înaintat cu firească prudență, cu ochii ațintiți pe ecranul inflației. Pe care n-a scăpat-o nicio clipă din frâu. Dacă, în ianuarie 2010, inflația lunară a fost excesiv de mare, de 1,68 la sută, faptul nu exprima vreo slăbiciune a politicii monetare și nici măcar vreun șoc produs în economia reală. Accizele la țigări, la alcool și la combustibil au umflat rata lunară a inflației. Iar în iulie 2010, când rata lunară a urcat la un nivel record, de 2,58 la sută, motivul n-a fost altul decât creșterea TVA cu 5 puncte procentuale. Rata anualizată a sărit atunci de la 4,38 la sută la 7,14 la sută. Efectul acestei creșteri a fost resimțit timp de 12 luni. Am scăpat de acest efect abia în iulie 2011. Dar rata anualizată era de 8,41 la sută în mai 2011. Cea mai mare din Uniunea Europeană. Cum să fi fost grăbită reducerea dobânzii-cheie? De atunci, timp de 12 luni, inflația a scăzut fără încetare, ajungând la 1,79 la sută în mai 2012. Una dintre cele mai mici inflații din Uniunea Europeană. Pentru scurt timp însă. Din iunie inflația și-a reluat urcușul, iar saltul din septembrie 2012, până la 5,33 la sută, a îngrijorat și populația, și mediul economic, și autoritățile. Cert este că, în dezbaterea publică pe tema inflației, accentele de panică au viciat percepția asupra mișcării prețurilor. În aceste condiții, BNR a continuat să reducă dobânda de politică monetară cu prudență, până la 3,5 la sută în prezent. S-o fi redus însă până la 1 la sută, cum i se pretinde, ar fi fost o aventură.
5) Este adevărat că, din cauza încetinelii cu care BNR a coborât dobânda de politică monetară, românii se împrumută de la bănci, în valută, cu mult mai scump decât cei din zona euro?
Dobânda-cheie a BCE, care acum e sub 1 la sută, pentru a para pericolul deflaționist, n-ar trebui să trezească iluzii în România. E criză și banii sunt, peste tot în lume, mai puțini și mai scumpi. În timp ce la BCE dobânda e de 0,50 la sută, băncile din zona euro dau credite cu dobânzi mari. Credite de consum. Dobânzile erau între 6 și 9 la sută în 2009, iar astăzi nu sunt mai mici.
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 11.02.2014