Veni, iata, ziua ce parea a fi prea mult si de prea multa vreme asteptata. Ziua de 25 mai 2009. Pariul dat drept castigator era acela ca bancile comerciale – desigur, cele cu pasive in valuta (depozite, imprumuturi din strainatate, inclusiv de la bancile-mama) constituite pe o durata mai mare de doi ani – se vor repezi la banca centrala pentru a-si recupera banii ce li se cuvin. Caci luni, 25 mai, a fost cea dintai zi in care s-a trecut la aplicarea deciziei BNR potrivit careia, in cazul acestor pasive, rata rezervelor minime obligatorii se reduce de la patruzeci la suta la… zero la suta. Ei bine, pariul a fost pierdut. Prea putine banci s-au grabit sa-si ceara inapoi valuta din “camarile” de la BNR. Si prea putin semnificative au fost sumele retrase. Dovada ca: 1) rezervele minime obligatorii nu sunt o povara pentru banci, asa cum s-a speculat cu insistenta; 2) bancile nu sunt preocupate, cum de asemenea s-a speculat, sa puna mana pe valuta si s-o scoata afara din tara.
Pentru a deslusi, insa, in substanta lui, intelesul adunarii de catre BNR a unei parti din valuta bancilor, e nevoie de o privire inapoi, in timp. Dezbaterile din Parlamentul Romaniei, din primavara lui ’98, cand pe rol intrase Legea Statutului BNR, s-au aprins puternic, la un moment dat, in jurul unui subiect ce interesa prea putin, in acea vreme, opinia publica: rezervele minime obligatorii. Nici in Parlament, de altfel, nu se afirmase un interes deosebit pentru subiectul in cauza. Cei initiati insa
si-au concentrat fortele si au avut interventii puternice atunci cand s-a discutat despre folosirea instrumentelor prin care Banca Nationala intervine pe piata monetara. Miza era obtinerea unei prevederi legale potrivit careia, in cazul depozitelor in valuta, sa nu se constituie rezerve minime obligatorii. Practic, s-a incercat, instituirea unui regim discriminatoriu in dauna monedei nationale. Pentru ca in timp ce, in bancile comerciale, formarea lichiditatilor in lei ar fi urmat sa fie supusa unor restrictii, daca realitatea economica ar fi cerut-o, lichiditatile in valuta ar fi putut sa fie ferite de cerintele comandamentelor politicii monetare. Nu este totusi exclus ca pledoaria sa fi fost animata de cele mai bune intentii. Si anume, ca sa stimuleze intrarile de valuta in sistemul bancar intr-un moment in care tara suferea de o dramatica criza de moneda straina. La o analiza atenta, insa, s-a vazut limpede ca o astfel de prevedere ar fi devenit un bumerang ce ar fi amenintat sa loveasca in insusi spiritul legii, care s-a dovedit a fi acela de a apara moneda nationala.
Sa judecam. Pentru a-si atinge obiectivele intr-o economie de piata, banca centrala poate actiona asupra unui numar limitat de parghii, una dintre cele mai importante fiind cantitatea de bani din sistemul bancar. De astfel, scopul sau suprem este reglarea cantitatii de bani, pentru a calma astfel inflatia.
In lumea de astazi, in tarile cu sisteme bancare avansate, bancile centrale dispun de instrumente specifice de interventie pe piete monetare si valutare. In prim-plan se situeaza refinantarea de catre banca centrala a bancilor comerciale. La noi insa, incepand din 1997, in conditii specifice, nu a mai fost folosit decat exceptional acest instrument. E bine insa ca legea l-a prevazut, anticipand astfel o stare de normalitate pentru economia de piata ce avea sa vina candva. A capatat insa o importanta deosebita mecanismul rezervelor minime obligatorii. Un mecanism pe care il folosesc toate tarile, dar cu deosebire cele cu o inflatie ridicata. Pentru aceste din urma tari, instrumentul respectiv este chiar primordial, pentru ca limiteaza posibilitatile bancilor comerciale de a multiplica banii inflationisti. In acelasi timp, acest instrument se inscrie in arsenalul de interventii pe linia prudentei bancare, in sensul ca bancile au la dispozitie un stoc-tampon de lichiditate in cazul unei avalanse de cereri de retragere.
Merita sa subliniez, aici, ideea ca pana si bancile centrale din tarile cu inflatie scazuta dispun prin lege de posibilitatea de a folosi, in caz de nevoie, acest instrument. Banca Nationala nu putea fi lipsita prin lege de posibilitatea de a-l utiliza in toata complexitatea lui. Mai alea ca Legea Statutului BNR nu era facuta pentru un an si nu avea rolul de a rezolva problemele specifice pe termen scurt. Era o lege facuta pentru mai multa vreme. Sigur ca atunci, cand nevoia de moneda externa nu era stringenta, poate ca era timpul ca rezervele minime obligatorii in valuta sa aiba un rol mai putin insemnat. Dar nu simbolic. Pentru ca in locul intaririi leului, bancile ar fi fost stimulate sa opereze mai mult in valuta, ceea ce ar fi facut ca politica monetara a bancii centrale sa aiba efect numai asupra componentei in moneda nationala a circulatiei monetare. Leul ar fi fost condamnat astfel la o continua slabire.
Poate ca atunci, in 1998, n-ar fi fost rau ca prin reducerea drastica a rezervelor minime obligatorii la valuta sau prin eliminarea lor sa fie impinse bancile sa multiplice depozitele in moneda straina prin mecanismul de creditare. Dar presiunile inflationiste ar fi urcat imediat si, in timp, ar fi slabit bancile, care ar fi ajuns sa fie supraexpuse in moneda straina. Chiar si rezervele minime obligatorii in lei ar fi fost afectate, intrucat nu ar mai fi putut sa fie utilizate cu toata vigoarea, tocmai pentru a nu crea o discrepanta prea mare intre lei si valuta. In sfarsit, bancile insele ar fi fost mai putin protejate. Si asta pentru ca mecanismul rezervelor minime obligatorii a avut si are o componenta prudentiala: limiteaza capacitatea unei banci de a se aventura in operatii speculative si, totodata, reprezinta o sursa de lichiditate in cazuri exceptionale. Pentru toate aceste motive, renuntarea la constituirea rezervelor minime obligatorii in valuta nu ar fi fost o decizie inteleapta.
Continuare miercurea viitoare
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.