Adulterul

Scriitoarea Maria Marian a publicat zece carti: Lasa asta – 1982, Editura Cartea Romaneasca; Eu si tata facem sport – 1986, Editura Cartea Romaneasca; Schite de roman – 1989, Editura Albatros; Regina incurcaturilor – 1993, Editura Universal Dalsi; Optimistii infranti -1994, Editura Albatros; Scrisoare din eternitate – 1998, Editura Universal Dalsi; Fetele lui Solomon – 1999, Editura Masina de Scris; Cu familia la circ – 1999, Editura Universal Dalsi; Castelul englezesc – 2000, Editura Masina de Scris; Ouale si bibliografia –

2002, Editura Universal Dalsi. A mai semnat articole, monografii, schite literare, in diferite reviste sau in volume colective. Este director al Editurii Universal Dalsi.

In prezent are in lucru un volum de proza scurta – “Arlechinul” si un roman – “Adulterul”, din care am extras cateva pagini. Autoarea incearca sa surprinda starile de spirit ale celor implicati in relatii de dragoste extraconjugale, complicatiile, durerile partenerilor, pe care ar dori sa le evite, dar pe care soarta le scoate in evidenta. Este vorba de oameni care iubesc cu adevarat, nu de borfasi in ale dragostei, de oameni destinati sa se imparta, sa-si imparta sentimentele, sa fie fericiti-nefericiti. Dar cum fericirea o imparti cu cei pe care ii iubesti, iar nefericirea o imparti cu cei care te iubesc, un om adevarat, oricat ar incerca sa impace aceste lucruri, nu poate fi cu adevarat fericit.

De altfel, autoarea conchide ca prin geneza noastra, prin pacatul originar, nu avem dreptul la fericire.

Ceea ce n-a mai putut sa prevada a fost socul nervos in care l-a aruncat pe Andrei, indiferenta pe care ea si-a impus-o in toata perioada sarcinii si a asteptarii nasterii copilului, de care el a fost tinut complet departe. S-a imbolnavit atat de grav, incat Anca s-a temut sa nu-l piarda. Toate consultatiile medicale au dus la acelasi diagnostic: soc nervos, probabil din cauza stresului. Devenise palid, aproape livid, slabise, era absent, a trebuit sa faca o pauza la serviciu, nu voia sa stea acasa, trebuia sa o vada, dar si ea a plecat in concediu prenatal, asa ca n-a mai avut posibilitatea de a o vedea. Atunci s-a declansat adevarata criza. A renuntat la serviciu, a acceptat concediul medical pentru care se zbatuse Anca, statea zile intregi nemancat, intins in pat, cu ochii in tavan. Anca il ingrijea cu devotament, desi, in sinea ei, avea banuiala ca ar fi vorba de o dragoste neimpartasita. Stia ca el mai trecuse prin asa ceva. Poate nu cu stari atat de grave, dar, inainte de a se casatori cu ea, fusese tare indragostit de o colega de facultate, care il parasise pentru a se casatori cu altul. Ea ii fusese alaturi, il consolase si pana la urma se indragostise de el si il luase in casatorie. Debusolat de infrangerea suferita, el acceptase casatoria si ea fusese in linii mari multumita de el ca sot, desi l-ar fi dorit mai iubitor, mai apropiat de ea. Dar se resemnase sa considere ca asa este el, o fiinta cam absenta.

Cu astfel de ganduri incerca ea sa se linisteasca.

Pana intr-o zi cand el a sarit din pat, aproape strigand:

– E al meu! De ce ascunzi asta? E al meu!

Anca incerca sa-si dea seama despre ce putea fi vorba, dar nu reusea. Intre timp, el se calmase si se asezase pe marginea patului. Ea ii lua mana si cu voce blanda il intreba:

– Despre ce vorbesti, Andrei? Ce este acel “al meu”? Si cine ce ascunde?

Din pacate, el nu era deloc prezent asa cum i se paruse ei. Nici nu stia ca vorbeste cu Anca. O confunda cu Arina.

– Cum cine ascunde? Tu! Trebuie sa-i spui totul lui Paul.

Anca incepea sa inteleaga drama in care se aflau amandoi acum. Nu-i mai spuse nimic, astepta sa vada daca isi mai revine. Stia cine este Paul. Stia ca Arina, colega de laborator a lui Andrei, asteapta un copil. Treptat, afla totul, din propria ei intuitie. Nu mai avea nevoie de confirmari de nici un fel. Se simtea incremenita ca dupa un dus rece la iesirea din cada cu apa calda. Nu era nici macar trista. Era pur si simplu incremenita, uluita. Nu intelegea cum de nu-si daduse seama pana acum, de un lucru care, deodata, devenise atat de clar. Cum reusise sa se insele si sa se lase inselata de accesele de atentie ale lui Andrei, desi instinctul ei de femeie ii spusese asta de cand ii vazuse impreuna. Nu voise sa stie, se amagise. Nu el o amagise, ci ea insasi.

Statea neputincioasa in fata lui, a unui barbat cu mintea zdruncinata, care era, care fusese sotul ei, care ii marturisea, inconstient, ca iubeste alta femeie, ca asteapta de la acea femeie un copil, el, care toata viata cautase sa o convinga ca nu-si doreste copii si o determinase sa intrerupa numeroasele sarcini pe care le avusese.

Socul pe care i-l provocasera marturisirile lui o aruncase si pe ea intr-un fel de delir. Aproape ca nu mai reusea sa judece. Incerca sa se consoleze cu ideea ca, in situatia data, un copil ar fi incurcat-o. Dar si asa, singura, nu se indoia ca va fi singura – ce-i mai putea oferi viata. Isi reveni, totusi, prima din soc, el era inca in aceeasi stare de inconstienta, si chema salvarea care il lua si il duse la spitalul de urgenta, la neurologie. Nu stia daca sa se duca sau nu dupa el. Se duse, totusi. De mila, de curiozitate, nici ea nu stia. Il gasi sedat, linistit, aproape constient. Cand o vazu, se lumina la fata.

– Anca, sotia mea! Si ii apuca mainile si i le stranse si i le saruta cu lacomie, cu ochii stralucind de bucurie.

Erau intr-un salon cu mai multi bolnavi. Nu stia ce ar avea de facut. Ii adusese ceva de mancare, ii dadu. El parea sa nu-si aminteasca nimic, nu-i aminti nici ea. Daca nu era adevarat? Daca fusese doar o fantezie a lui, o dorinta a lui nerealizata de a o avea pe Arina? La urma urmei, se putea orice. Anca ar fi acceptat orice, numai sa nu fie adevarat.

Cateva zile cat a fost internat, ea s-a perpelit intre variantele pe care si le tot imagina, evitand-o cat putea pe cea care implica dezastrul. Venea zilnic la el cu haine curate, cu mancare, vorbea cu doctorii care-i stabileau analizele, tratamentele, dar se simtea pierduta. Nu reusea sa vada limpede mai departe de clipa pe care o traia. Nu stia ce o sa faca odata ajunsi acasa, odata ramasi impreuna. Isi va aduce el aminte ce i-a spus in delir? Sau ca i-a spus? Va trebui sa-i aminteasca ea? E bine sa-i aminteasca? Nu stia. Era total derutata.

A venit si momentul care o inspaimanta cel mai tare: plecarea acasa. Se stia o femeie echilibrata, stapana pe sine, capabila sa faca fata oricarei situatii, dar acum nu mai era sigura de nimic. Tot ce stiuse despre sine era pierdut. Cat despre el, chiar nu mai putea sa-si dea seama cum fusese, cum era acum, daca fusese vreodata sincer cu ea, daca era grav bolnav sau doar fusese intr-un soc de stres. Astepta sa realizeze situatia din mersul lucrurilor.

Ajunsi acasa, el relua relatia lor conjugala ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Isi amintea, vag, ca fusese bolnav, internat in spital, dar nu parea sa stie de ce. La serviciu inca nu se dusese, Anca le spusese colegilor lui ca i s-a facut rau de la inima, acum le-a spus ca este bine, acasa, dar mai are concediu medical. Sigur ca nu au putut evita unele vizite ale celor mai apropiati colegi, dar nimeni nu parea sa stie ceva despre relatia lui Andrei cu Arina. S-a vorbit si despre ea, ca n-a mai venit la laborator, ca este aproape sa nasca. Dar atat. Anca pandea orice vorba, orice ton, orice gest, doar o gasi ceva semnificativ in conversatia lor. Nu observa nimic. Nu stia ce are de facut. Probabil, nimic. Sau sa se prefaca si ea ca n-a existat nici o marturisire a lui. De ce sa aminteasca de ea? De ce sa-i usureze sarcina? Si iar se gandea: daca nu era nimic adevarat?

Lucrurile parea ca se aseaza intr-un fagas lin, casnicia mergea ca de obicei, doar capul si sufletul ei erau torturate de temeri care o imbolnaveau treptat. Pana intr-o zi cand, venind de la serviciu, el o ruga sa accepte o discutie care le va hotari soarta.

Cu inima golita de sange, ea astepta noua lui marturisire. Si el ii spuse drama lui, ca unei bune amice, ca unei mame sau surori. Povestea detasat cat de mult o iubeste pe Arina, cat si-ar fi dorit sa o aiba numai a lui, dar nu-i putuse face rau ei, Ancai, si sotului Arinei, ca, acum, copilul ce se va naste va fi al lui Paul, ca Arina are un adevarat cult pentru sotul ei, desi il iubeste pe el, pe Andrei.

Linistea cu care povestea, indiferenta totala fata de drama ei, a sotiei lui, ii provoca ei o ameteala, o greata, ar fi vrut sa fuga, dar trupul ei era amortit, incapabil de vreo reactie. Simtea doar cum isi pierde viata, care se scurge aceasta din toata fiinta ei, lasand-o golita de orice putere, istovita. Nu mai era in stare de nimic. Nici sa-l intrebe ceva, nici sa-i raspunda la unele intrebari, pe care le auzea, vag, dar nu le pricepea sensul.

El terminase de mult de povestit, de marturisit, dar ea nu observase. Reusise sa se intinda pe pat si… adormise. El o inveli cu grija, apoi isi facu de lucru prin casa, ii facu o cafea, ii pregati o tava cu gustari si astepta sa se trezeasca. Ea se trezi, il vazu tot asa de absent fata de nenorocirea in care o aruncase si intelese ca starea lui, dupa criza in care fusese, era dezastruoasa, ca nu avea nici cum si nici de ce sa mai lupte pentru el. El o intreba daca se simte bine, ii raspunse ca si-a revenit din surpriza si il intreba ce are de gand sa faca in legatura cu Arina si cu copilul. El ii spuse ca tocmai asta voia sa afle de la ea, ce ar trebui sa faca. Parea ca a uitat complet cu cine vorbeste si ce durere sufleteasca ar putea provoca.

* * *

Arina era intr-adevar gata sa nasca. Parintii ei si Paul se agitau si se bucurau, se pregateau de fericitul eveniment, o inconjurau cu dragoste, cu devotament, nimeni nu banuia nimic din ceea ce le-ar fi putut umbri fericirea. Perfect constienta de gravitatea situatiei pe care o crease, Arina ar fi dorit sa afle ce face si cum suporta Andrei tortura abandonului, dar nu stia cum ar putea-o face fara a starni banuieli. Era bucuroasa vazand fericirea si seninatatea cu care Paul astepta nasterea copilului. Il iubea din tot sufletul si il admira ca pe un sfant, vorbea in gandul ei cu el, ii spunea cat de mult il admira, uneori se speria sa nu inceapa sa-i vorbeasca cu voce tare, sa se divulge. Paul o diviniza. Seara o aseza pe un fotoliu in fata lui si el statea la picioarele ei si o privea cu adoratie, filosofa pe tema minunii pe care o reprezinta copilul, nasterea vietii noi. Pe ea o incantau vorbele lui, care dovedeau trairi si bucurii adanci, ce o faceau sa uite tot mai mult de culpa ei. In ciuda faptului ca ar fi trebuit sa se simta vinovata fata de el, Arina avea sentimentul ca i-a oferit cea mai mare satisfactie a vietii lui.

La Andrei se gandea destul de des, dar nici fata de el nu simtea ca este vinovata. In definitiv, isi spunea, el tot n-ar fi dorit sa o paraseasca pe Anca. Daca se desparteau, nici ei doi n-ar fi putut fi pe deplin fericiti stiindu-i pe Anca si pe Paul singuri si nefericiti. E mai bine asa, ei doi vor putea continua relatia la fel ca inainte. De ce sa-si complice viata? Totul poate fi foarte bine asa cum s-au asezat lucrurile.

* * *

Dupa nasterea copilului, ea a mai stat acasa cateva saptamani. Cand a ajuns inapoi la lucru, a aflat cu stupoare ca Andrei lipseste de cand nici ea nu a mai fost acolo, ca e bolnav, ca a fost in spital. Ea nu stiuse nimic si acum o invadau stirile rele.

Anca nu spusese colegilor nimic din chinul lor, asa ca lumea nu aflase drama pe care o traiau ea si Andrei.

Arina incerca, cat putea de discret, sa afle ce este cu el, ce stiu ceilalti despre el, daca stiu, le studia gesturile, privirile, se straduia sa le ghiceasca gandurile, ar fi vrut sa-l vada, sa vorbeasca cu el, nu intrevedea nici o posibilitate, pe Anca nu o cunostea personal, deci la ei nu se putea nici telefona, n-ar fi avut nici o justificare, plutea in absurd, ii era dor de el si se temea de dragostea lui patimasa. Nu-si imagina cum va reactiona el dupa boala, dupa nasterea copilului. Era aproape disperata de atatea necunoscute care o terorizau si carora nu le putea afla raspunsul. Nu avea alta solutie decat sa se resemneze si sa astepte sa apara Andrei.

A trecut ceva timp pana cand el s-a inzdravenit suficient incat sa poata veni la serviciu. Cand l-a vazut, s-a inspaimantat, asa era de slab, palid si lipsit de viata. N-a fost necesar sa-l intrebe ce a fost cu el, toti colegii l-au inconjurat, l-au intrebat, el a povestit cate si-a amintit. Prima lui zi de serviciu a fost o zi a amintirilor. Cand se apropie ora de plecare, el incepu s-o priveasca tot mai insistent. Ea incerca sa-si fereasca privirea, dar nu reusea. Nici n-o intrebase despre copil. Erau colegi, era firesc sa o intrebe asa ceva, dar teama de ea, de ceilalti, il paraliza. Totusi, la plecare, n-a putut rezista, s-a apropiat de ea, a intrebat-o daca merge cu 33, ea, desi speriata, i-a confirmat si, cu un aer firesc, au plecat impreuna spre statia autobuzului. Cand s-a asigurat ca au iesit din vizorul colegilor care ar fi putut avea cam acelasi drum, el a intrebat-o timid:

– Cum e cu copilul? Ti-a fost greu fara mine? Cand il pot vedea?

Ar fi vrut sa-i raspunda firesc, sa-i spuna cat este de dragalas, dar isi dadea seama ca orice i-ar spune il putea soca. Asa ca nu-i raspunse nimic, dar il privi cu spaima, cu durere, cu umilinta.

– Esti atat de frumoasa, atat de gingasa, trebuie sa fii ca o madona cand il tii la piept. Gandul meu este numai la voi, va vad in toate felurile, va inalt imnuri, va ador. Abia astept sa-l tin in brate, sa-l vad crescand, sa fac parte din viata lui. Cand mi-l aduci?

– Unde sa-l aduc? intreba ea oripilata de teama. Nu-si putea imagina cum vedea el o asemenea intalnire.

– Am pastrat cheia lui Sorin. Poti veni cu el acolo. Trebuie sa vii, e al meu. Trebuie sa mi-l aduci. O sa ramaneti cu mine, nu-i asa? ii spuse el imbratisand-o cu ardoare.

Arina nu stia ce are de facut. Si ea il iubea, fara indoiala. Dar cu aceeasi dragoste inferioara celei pe care o nutrea fata de Paul. Nici prin gand nu i-ar fi trecut sa-l paraseasca pe Paul pentru Andrei. Nu intelegea de ce el nu se multumeste cu dragostea lor, cu orele lor de pasiune, de ce vrea o intreaga complicatie, in care sa amestece copilul si pe Paul si pe Anca si, de fapt, tot anturajul lor, ceea ce fara indoiala i-ar afecta pe toti si, in primul rand, pe ei doi.

– Vrei neaparat sa devenim obiect de barfa pentru toata lumea?

– Lumea… Pentru tine conteaza lumea mai mult decat noi, copilul nostru si dragostea noastra?

– N-am spus asta, dar traim in lume, trebuie sa urmam si sa respectam niste reguli. Nu ti-ar fi mila de Anca, nu te-ai rusina de colegi pentru minciuna care s-ar dezvalui in fata lor dupa atatia ani?

– De ce o aduci in fata tocmai pe Anca? Ea stie. M-am destainuit in fata ei cand eram bolnav.

Arina incremeni. Biata Anca! Ce-o fi in sufletul ei! Ce i-au facut ei doi!

– Stie si de copil?

– Da. Si de el.

– Doamne! Cum i-ai putut face asta?

– Eram bolnav. Vorbeam singur. Nu stiam ca ea ma aude. Cand mi-am revenit, cand mi-am dat seama ce i-am facut, era prea tarziu. Facuse ea socul. Era inerta. Credeam ca nu va supravietui.

Arina simtea o adevarata compasiune pentru femeia careia ii furase dragostea barbatului. Nu se simtea vinovata pentru dragostea ei, dragostea este prea frumoasa ca sa regreti ceva legat de ea. Ii parea rau ca binele ei se instalase pe raul altei femei, pe frustrarea altui om. I-ar fi placut sa fie scutita de regrete, i-a fi placut ca fericirea ei sa aduca fericire tuturor, sa insenineze viata celor apropiati ei, asa cum se intamplase pana acum. Daca trebuia sa-si plateasca bucuria dragostei semanand nefericire in jur, prefera sa renunte. Sa renunte la Andrei, la partea de fericire pe care i-o daruia el. Avea destule satisfactii – familia, copilul, serviciul -, se putea multumi cu acestea. Si oricare dintre acestea ii putea fi suficienta pentru a se considera implinita.

Aproape schimbandu-i gandurile, Andrei o apostrofa:

– Sa nu-mi spui ca vrei sa renuntam din cauza Ancai! Ea s-a resemnat. Ma intelege. Mi-a propus chiar sa-ti cerem copilul, sa-l crestem noi.

Arina simti ca ingheata. La asta chiar nu se asteptase. Ar fi pentru ea tot ce s-ar putea mai rau. Cu imaginatia care nu-i lipsise niciodata, vedea cum se prabuseste totul in jurul ei. Paul ar fi uimit de surpriza, de durere, de rusine. Parintii ei, la fel. Ea insasi n-ar mai fi in stare sa-i priveasca in ochi nici pe ai ei, nici colegii de birou. Ca sa nu mai vorbim de prietenii din tinerete ai lui Paul. Revoltata, speriata ii riposta:

– Cum sa-mi cresti copilul? De ce nu v-ati facut si voi un copil?

– De ce nu ne-am facut? Eu n-am lasat-o sa faca copii. Totdeauna am sperat sa gasim o posibilitate sa fim impreuna, n-aveam nevoie de copilul ei. Dar al tau, al dragostei noastre, mi l-am dorit, am fost in culmea fericirii cand a aparut. E al meu. Ori vii cu mine, ori ne dai copilul noua. Pe ea nu o deranjeaza ca nu l-a nascut ea. Ma iubeste destul de mult incat sa-mi creasca copilul.

– Nu intelegi ca-mi propui ceva imposibil? Cum mai poti pretinde ca ma iubesti? Ce sa ma fac cu tine? Oare o sa ma chinuiesti toata viata? De ce nu vrei sa traim ca inainte? Eram atat de fericiti!

– Nimic nu mai poate fi ca inainte. Acum Anca stie, copilul exista, numai Paul a ramas in afara ecuatiei. Merita el sa ne sacrificam cu totii?

– Despre ce sacrificiu vorbesti? Nu i-am sacrifica pe toti daca le-am intoarce viata pe dos?

– Nu intelegi! Oricum totul este pe dos. Daca am fi noi doi impreuna, cu copilul, cel putin am fi noi trei fericiti!

– Ai putea fi fericit parasind-o pe Anca? Eu nu l-as putea parasi pe Paul, nu le-as putea face asta lui si parintilor mei. N-as mai putea fi niciodata fericita! Renunta la ideile acestea! Lasa lucrurile asa. Linisteste-o pe Anca si lasa totul cum este.

– Ea nu mai poate fi linistita nici daca renunt la tine, chiar daca ar putea fi sigura ca nu te mai vad. Ar ramane vesnic nefericita ca nu am iubit-o si cu durerea ca eu nu sunt langa copilul meu. S-a identificat cu totul cu mine, simte ce simt eu, e fericita sau nefericita dupa cum sunt eu, asa ca linistea ei s-a dus. Poate, daca as lasa-o, si-ar gasi si ea, candva, un om langa care sa traiasca normal.

Arina isi dadea seama ca, in speranta unei casatorii cu ea, Andrei este gata sa renunte la Anca, si asta ar fi fost o mare nenorocire pentru ele amandoua si pentru Paul. Trebuia sa gaseasca sau sa inventeze argumente pentru a-l face sa se simta legat si obligat fata de Anca. Numai asa mai putea spera sa scape ea de solutiile lui radicale si nesabuite.

– La inceputul relatiei noastre, stii ca am hotarat sa nu facem pe nimeni sa sufere. Tii minte ca prima intrebare pe care ne-o adresam unul altuia era: – Cum este la tine acasa? Si a fost atat de frumos totul…

– Totul… repeta el ca un ecou.

– Da. Totul. Doar tu poti strica acum frumusetea unei relatii ca a noastra. Tot vorbind, se apropiara, fara sa-si dea seama, de casa lui Sorin. Se privira intrebator.

– Da, raspunse el. Am pastrat cheia. Putem intra.

Intrara. Si lucrurile se petrecura ca intotdeauna. El, iubind-o cu ardoarea nestinsa, ea satisfacuta in valentele ei strict sexuale, aproape neparticipand, aproape negandindu-se la el. Dragostea fizica era cu totul altceva pentru fiecare dintre ei. Pentru ea, o completare fericita a vietii ei de femeie, pentru el speranta unei reale fericiri in care nu mai incapeau decat ei doi si copilul lor. Aspiratiile lor nu se intalneau. Ea isi dadea perfect seama de asta, ramanea lucida, dar nu stia ce are de facut pentru a-l determina sa renunte la idealul lui care ar fi nefericit o lume intreaga si nici lui nu se stie cat bine i-ar face.

Portia lor de amor se sfarsi in atmosfera de durere incercata de amandoi, fiecare simtindu-se frustrat in sperantele si modul de a vedea viata.

Fragment din romanul Adulterul, de Maria Marian, in pregatire la Editura Universal Dalsi