Blair publicase un articol despre familia texana a unui soldat american ucis in Irak. Asemanarile intre acest material si un altul aparut in San Antonio Express au atras atentia, conducand imediat la declansarea unei anchete interne in cadrul New York Times. S-a descoperit astfel ca jurnalistul nu se deplasase niciodata in Texas pentru a intalni familia in cauza. A fost fortat sa demisioneze dupa o discutie cu redactorul-sef, tot afro-american ca si el, care se pare ca il proteja pe tanarul jurnalist pana la acest scandal. A urmat apoi o reactie in lant: s-a descoperit ca majoritatea articolelor lui Blair erau inventate din canapeaua lui de acasa, sau copiate partial si rearanjate dupa alte materiale ale confratilor sai jurnalisti de la alte publicatii. Aceasta a condus la demisia mai multor jurnalisti din staff-ul revistei, mai ales ca nu era prima data cand se intampla asa ceva in presa americana. Cazul jurnalistei de la Washington Post – Janet Cook – care castigase premieul Pulitzer in anii ’80 cu un material inventat despre un baietel de culoare dependent de droguri, fiind nevoita apoi sa returneze distinctia, era un precedent jenant. Ca si cel al lui Stephen Glass de la publicatia The New Republic, care in anii ’90 inventase o serie de articole, sau chiar cazul mai vechi al lui Walter Duranty, trimis special in anii ’30 in Rusia lui Stalin, care n-a “vazut” genocidul din Ucraina, in timp ce milioane de oameni mureau de foame sub ochii lui. Scandaluri de acest gen atrageau dupa ele o grava erodare a increderii in prestigioasele publicatii. Umilinta imensa si scuzele publice erau inerente.
Dar cum fusese posibil ca o intreaga lume jurnalistica sa cada in capcana unui novice? Amanuntele afacerii aveau sa dezvaluie grave disfunctionalitati in ierarhia trustului. Provenind dintr-o familie buna, absolvent al Universitatii Maryland, cu stagiul facut la Boston Globe (parte a corporatiei care patrona si NYT), tanarul sclipitor a ajuns in scurt timp la prestigiosul ziar, dovedind americanilor ca orice este posibil. In 2002, Jonathan Landman, redactorul-sef al Metro, redactia unde era angajat Blair, parte a corporatiei NYT, atrage atentia superiorilor sai din trust ca “trebuie sa renunte imediat la colaborarea cu Blair datorita deselor erori din hartiile sale” (documentarea si sursele) si de asemenea ca trebuie impiedicat sa scrie pentru NYT. Cum nimeni nu l-a ascultat pe Landman, Blair ajunge la NYT, unde Gerald Boyd, directorul publicatiei, fost corespondent la Casa Alba sub Ronald Reagan, singurul om de culoare din redactie, ii acorda un sprijin neconditionat acestui tanar ambitios, intr-o tara prea clar impartita in albi si negri, neverificandu-i in ultima instanta nici biletele de avion sau de hotel.
Blair incepe sa regizeze totul “ca intr-un studio hollywoodian”, asa cum s-a spus, inventand timp de patru ani zeci de materiale, pacalindu-si colegii, sefii, prietenii. Blair nu era lipsit de imaginatie. El citea de fapt foarte multa presa si avea un extraordinar simt al realitatii, facea relatii, cunostea evenimentele si stia foarte bine tehnicile jurnalistice. Ca reporter de teren, punea mare baza pe “lucrul vazut” si pe declaratiile “martorilor oculari”, el ramanand oarecum in spatele evenimentelor, dar toate acestea fara sa paraseasca apartamentul lui din Manhattan si fara sa se sinchiseasca de multe ori sa dea macar un telefon.
In articolul care a umplut paharul suspiciunilor, cel despre familia soldatului disparut in Irak, nimic nu i-a scapat lui Blair: cu o scriitura plastica, acesta descria si acoperisul casei din Texas, si culoarea jeep-ului familiei, si trandafirii din gradina. Dupa publicare, redactorul-sef al publicatiei San Antonio Express atrage discret atentia colegilor de la New York Times ca materialul seamana izbitor cu un articol aparut in gazeta sa, cateva zile mai devreme, si scris de un redactor al sau, tot despre o mama ingrijorata de disparitia fiului sau in Irak. Fortat sa arate carnetelul cu sursele sale, Blair se lanseaza in sute de explicatii, iar la o luna de la eveniment isi da demisia “din motive personale”. Directorul Gerald Boyd (afro-americanul care il simpatiza pe reporter) si redactorul-sef Howell Raines constituie un grup de ancheta care sa se ocupe de “practicile jurnalistice” ale lui Blair. Concluziile sunt coplesitoare, nu numai pentru cititori, ci si pentru conducerea unui ziar vechi de 150 de ani, cu peste 100 de premii Pulitzer castigate: copiind, inventand situatii, dand impresia ca a fost la fata locului, Blair contrafacuse 36 din cele 73 de reportaje pe care le scrisese de cand era redactor la NYT, iar alte 600 erau suspectate de neveridicitate.
Jayson Blair a devenit simbolul derivelor jurnalismului modern, iar in 2004, el a scris o carte (Burning Down my Master’s House) in care relateaza experienta sa profesionala, punand gravele erori pe seama presiunii exercitate in general de catre redactiile marilor publicatii newyorkeze (de a publica primii, de a primi materiale originale, plastice, nemaipomenite), care ar fi dus, in cazul sau, la depresii si probleme psihice, iar in final la dependenta de alcool si cocaina.
