„Edificatoare și înnoitoare” Richard Norton-Taylor, Guardian

„Braithwaite este unul dintre diplomații care au ales cea mai dinamică și emoționantă cale de a așterne totul pe hârtie.” John Lloyd, Financial Times

„Povestea văzută prin ochii rușilor a fost rareori spusă. Însă Rodric Braithwaite a reușit să o facă nemaipomenit de bine.” Michael Binyon, The Times

„Afganții completează în mod admirabil un gol din istoria amestecului străin în Afganistan.” David Loyn, Sunday Times

„Braithwaite privește cu un ochi critic și rece această istorie complexă, risipind o serie de mituri și păreri greșite apărute în timpul Războiului Rece […].  Afganții este o carte captivantă și bine scrisă, care ar trebui să popularizeze un subiect demn de o atenție mai mare.” Roger Moorhouse, Independent on Sunday

„Rodric Braithwate este cel mai bun ambasador pe care această țară l-a trimis la Moscova […] nu ar fi o minunată schimbare dacă politicienii noștri, din ce în ce mai tineri și mai lipsiți de experiență, ar face efortul de a citi această carte și ar înțelege că războiul este totuna cu iadul și astfel ar înceta să mai declanșeze conflicte pentru că i-a iritat ceva ce au văzut la televizor?” Peter Hitchens, Mail on Sunday

„Braithwaite scrie limpede și cu stil […]. Cel care dorește o explicație inteligentă a  motivelor pentru care suntem în prezent angajați într-un conflict în aceeași zonă la mai puțin de două decenii mai târziu ar trebui să citească lucrarea superbă a lui Braithwaite.” Victor Sbestyen, Scotsman

„Această lucrare este o evocare elocventă a istoriei afgane, un exemplu de istorie contemporană la apogeu, în care inteligența și umanitatea autorului se reflectă în fiecare pagină.” Robert Fox, Oldie

„Autorul a efectuat o cercetare meticuloasă a surselor, care cuprind patruzeci de pagini de note de subsol, ceea ce îl face să fie un adevărat savant. Probabil că el a reușit să scrie cea mai bună prezentare a acestui război.” Dan MacCarthy, Irish Examiner

„Studiul sclipitor al lui Rodric Braithwaite despre intervenția sovieticilor în Afganistan este completat de povești extraordinare, trăite personal, însă el nu își pierde din vedere scopul nicio clipă ș…ț cartea este scrisă în stilul lucid și elegant al celor mai renumite personalități din Ministerul de Externe […] examinarea vieții afganților este precisă, edificatoare și captivantă.” Hugh MacDonald, Glasgow Herald

„Această istorie bine scrisă și perfect organizată a ultimului război extern sovietic este extrem de folositoare și oportună ș…ț în afară de unii angajați ai CIA, puțini ruși și străini au știut atât de multe lucruri despre birocrația sovietică precum Rodric Braithwaite.” Oleg Gordievski, Literary Review

„Braithwaite îi cunoaște pe ruși și relatează totul într-o proză lucidă și captivantă, folosindu-se de nenumărate interviuri, informații obținute de la martori direcți, memorii și documente oficiale sovietice care au fost cândva secrete.” John Birch, International Affairs

„O carte remarcabilă […] care strălucește prin dezvăluiri uimitoare privind modul în care invazia sovietică a Afganistanului a eșuat atât de dezastruos […] Capitolele finale ale lucrării lui Braithwaite ne oferă o analiză măiastră care încoronează o carte care ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru liderii politici din întreaga lume.” Geoffrey Goodman, Tribune

Rodric Braithwaite a fost ambasador al Marii Britanii la Moscova între 1988 și 1992. În prezent, scrie și ține în mod regulat prelegeri privind evoluțiile recente din spațiul ex-sovietic și a publicat lucrările Moscova 1941 (Editura Corint, 2015) și (Across the Moscow River, 2002).

Notă a autorului

Afganeț (plural Afganți): locuitor al Afganistaului; vânt cald dinspre N-V, încărcat de nisip; veteran din războiul sovieto-afgan.

Soldații au fost trimiși în Afganistan în 1979 de către guvernul sovietic, însă acesta nu făcea decât să urmeze tradiția stabilită de regimul țarist care l-a precedat pe cel comunist. Politicile de expansiune erau stabilite și coordonate de la Moscova, capitala Rusiei. Majoritatea celor care au luptat în Afganistan au fost ruși.

Capitolul 1

Rușii au avut nevoie de 250 de ani pentru a ajunge la Kabul. Britanicii au pornit mai târziu, dar au ajuns acolo înaintea lor.

Ambele țări au fost animate de aceeași logică imperială. După cum sublinia ministrul de externe rus, prințul Gorceakov (1789-1883), în decembrie 1864: „Poziția Rusiei în Asia Centrală este aceea a tuturor statelor civilizate care intră în contact cu populații nomadice, pe jumătate sălbatice, care nu au o organizare socială stabilă. În astfel de cazuri se întâmplă ca statul mai civilizat să fie silit, în interesul securității frontierelor și relațiilor sale comerciale, să exercite o anumită dominație asupra acelora care,  din cauza caracterului lor turbulent și instabil, sunt vecini indezirabili.” La rândul lor, aceste regiuni proaspăt pacificate trebuiau protejate de jafurile triburilor nelegiuite de dincolo de granițe. Drept urmare, guvernul rus a trebuit să aleagă între opțiunea de a aduce civilizația în rândul celor care sufereau sub o domnie barbară și cea de a-și lăsa frontierele pradă anarhiei și vărsărilor de sânge. „Aceasta a fost soarta oricărei țări care s-a găsit într-o situație similară.” Marea Britanie și alte puteri coloniale, precum și Rusia, fuseseră „silite în mod inexorabil, mai puțin de ambiții decât de necesitatea imperioasă, să întreprindă acel pas înainte”. Cea mai mare dificultate, conchidea în mod justificat Gorceakov, era de a stabili unde să te oprești.

Modul în care apăra Gorceakov politica externă a Rusiei slujea, fără îndoială,  propriului său interes, dar analiza sa suna plauzibil. Curând, rușii și-au reluat înaintarea spre sud. Acest lucru a provocat protestele ipocrite ale altor puteri imperiale prinse în același gen de acțiuni în alte părți ale lumii. Britanicii, mai ales, au fost iritați: în ultima parte a secolului al XIX-lea, ei au creat mitul romantic al „Marelui Joc”, alimentat în mod sclipitor de Rudyard Kipling în romanul Kim, în care bravi ofițeri britanici călăreau prin Munții Himalaya și tărâmurile deșertice de la nord și își riscau viața pentru a dejuca șiretlicurile ticăloase ale unor siniștri agenți ruși care încercau să fure nestemata indiană din coroană imperială britanică.

Afganistanul în epoca modernă

Afganistanul, țara pe care puseseră ochii rușii și britanicii, situat la încrucișarea de drumuri dintre imperiile central-asiatice de la nord, subcontinentul indian la sud, Persia la vest și China la est, este unul dintre spațiile locuite din cele mai vechi timpuri. Acolo a domnit scurtă vreme și Alexandru cel Mare. Au urmat imperiile budiste și persane, până când acestea au fost alungate de Gingis Han (c. 1162-1227) și Tamerlan (1336-1405) în secolele al XIII-lea și al XIV-lea. Babur (1483-1530), descendent al ambilor conducători, a înființat Imperiul Mogul în secolul al XVI-lea. Capitala sa era la Delhi, însă el a cerut să fie înhumat la Kabul. În ciuda războaielor succesive, „miezul moștenirii culturale afgane rămâne intact (chiar dacă amenințat): încă este unul dintre cele mai mari tezaure culturale din întreaga Asie”.

După etnie, populația Afganistanului este alcătuită din paștuni, tadjici, uzbeci, azeri și alte comunitățimai puțin numeroase. Fiecare dintre acestea este subdivizată în clanuri, definite deseori de poziția geografică, așa cum se întâmplă atât de des în regiunile muntoase. Fiecare clan este împărțit în familii, care adeseori sunt ostile unele față de altele. Locuitorii sunt dominați de o etică a mândriei feroce, a valorilor marțiale, a onoarei și ospitalității, totul mediat de instituția vendetei. La toate nivelurile, începând de la cel local și până la cel central, politica și loialitatea sunt definite de conflicte și înțelegeri între aceste grupuri, și chiar între familii. În acest fel, sentimentul de entitate națională, pe baza căruia să se poată constitui un stat unitar funcțional, este firav.

Majoritatea afganilor sunt musulmani suniți. Paștunii reprezintă două cincimi din populație, iar limba lor, paștu, este una dintre cele două limbi oficiale ale țării. Majoritatea acestei populații trăiește în partea sudică a țării, precum și în Pakistanul învecinat, pe partea cealaltă a „Liniei Durand”, frontiera artificială desenată de britanici la sfârșitul secolului al XIX-lea. Însă un număr substanțial de paștuni trăiesc în nord, unde au fost mutați la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a întări controlul Kabulului asupra locuitorilor care nu erau paștuni. Aceștia din urmă se considerau, și au fost socotiți și de străini, drept adevărații afgani. Unii continuă să creadă acest lucru, ceea ce nu este bine văzut de restul populației.

Următoarele grupuri mari – tadjicii (27%), care trăiesc în nord și vest, și uzbecii (9%), care trăiesc în nord, sunt înrudiți cu popoarele de peste graniță, împreună cu care au format odinioară Tadjikistanul și Uzbekistanul sovietice. Mulți tadjici și uzbeci s-au refugiat în Afganistan când bolșevicii și-au impus regimul în Asia Centrală în anii ’20 și ’30 ai secolului trecut. Tadjicii vorbesc dari, forma afgană a persanei, a doua limbă oficială a țării.

Hazarii (9%), trăiesc în munții din centrul țării și se spune că ar fi descins din mongoli. Sunt șiiți, iar restul țării îi disprețuiește, socotindu-i necredincioși. Deseori lucrează ca servitori și au fost adesea persecutați. Însă când situația o cere, și ei sunt luptători vajnici.

*

Istoria modernă a țării a fost modelată de trei domnitori remarcabili: Ahmad Șah Abdali (c. 1722-1773), Dost Mohamed (1793-1863) și Abdur Rahman (c. 1840-1901) Ei și succesorii lor s-au văzut mereu siliți să se confrunte cu realizarea a patru mari obiective. Primul a fost conservarea unui simulacru de unitate națională, în ciuda dezbinărilor etnice, a sfidării legilor și a violențelor pe plan local, a aroganței satrapilor provinciali și a hotărârii mai tuturor afganilor de a-și păstra modul independent de trai, indiferent de intențiile guvernului de la Kabul. Orice guvern afgan se vede silit să negocieze un compromis ori de câte ori se poate și să suprime dezacordurile și rebeliunile – folosind deseori cele mai nemiloase mijloace –, atunci când nu reușește să ajungă la o înțelegere. Până în prezent, doar cei mai deosebiți lideri au reușit acest lucru.

Cea de-a doua misiune a fost păstrarea independenței statului față de exploatarea puterilor externe. Politica externă afgană a combinat de obicei o neutralitate nesigură cu dorința de a se distanța de unul dintre rivalii agresori, în schimbul unei garanții de securitate și o mită mai mare din partea celuilalt. Această politică a dat greș de multe ori, iar Afganistanul a fost invadat deseori cu succes. Însă invadatorii au descoperit că le venea mai greu decât stăpânitorilor locali să gestioneze țara. Mai curând ori mai târziu, ei au preferat să se împace cu situația de fapt și să se retragă, iar aceasta a fost mereu soluția defensivă supremă la care a apelat Afganistanul.

În secolul al XX-lea, conducătorii Afganistanului și-au stabilit a treia misiune, la fel de dificilă: să modernizeze țara – armata, comunicațiile, economia, aparatul guvernamental, sistemul de educație. Mai toți au încercat să realizeze ceva privind statutul femeilor. Însă reforma a început, apoi s-a blocat, de cele mai multe ori, din cauza conservatorismului oamenilor și a liderilor tradiționaliști și religioși de pe plan local. Reforma în Afganistan a fost mereu o chestiune de doi pași înainte și unul înapoi – câteodată chiar doi sau chiar trei.

Cea de-a patra misiune a oricărui lider afgan, și o condiție prealabilă pentru abordarea celorlalte trei, a fost să rămână în viață. Conducătorii afgani s-au succedat cu o repeziciune uluitoare, deseori rămânând în funcție perioade foarte scurte. Între 1842 și 1995, șapte dintre ei au căzut victime, într-un ritm accelerat, războaielor dintre familii, loviturilor de stat, violențelor mulțimii sau intervențiilor militare străine. Între 1878 și 2001, alți patru au fost siliți să plece în exil. Din prudență, alții au abdicat câtă vreme situația le-a permis acest lucru.

*

Ahman Șah Abdali a fost un paștun ales rege în 1747 de o loya jirga (adunare consultativă) la Kandahar. See spune că, folosindu-se de un gest exagerat și simbolic,  el s-ar fi înfățișat poporului purtând mantia Profetului, care se păstrează cu sfințenie în propria moschee din oraș. Statul afgan, ale cărui granițe au rămas în mare măsură aceleași de-a lungul timpului, își are originea în acel eveniment.

În 1772, când a murit, Ahmad Șah reușise să reconcilieze triburile turbulente ale paștunilor, pacificase mare parte din Afganistanul zilelor noastre, își extinsese imperiul spre Delhi și Persia și își câștigase renumele de Părinte al Poporului. Sub domnia succesorilor săi însă, multe dintre acele realizări s-au pierdut. Triburile paștune au reînceput să se războiască, iar imperiul s-a năruit. În 1775, fiul lui Ahmad Șah a mutat capitala de la Kandahar la Kabul, unde a rămas și în prezent. Nepotul său, Șah Shujan (1785-1842), a semnat primul tratat al Afganistanului cu o putere străină în 1809, când el și britanicii au convenit să se sprijine reciproc în eventualitatea unei agresiuni din partea persanilor sau a francezilor. Șah Shujan a fost detronat câteva săptămâni mai târziu. S-a refugiat în India, a fost adus înapoi cu un convoi al armatei britanice în timpul primului război anglo-afgan și asasinat când britanicii s-au împăcat cu situația de pe teren și au plecat.

Dost Mohamed, care a ajuns la putere prima oară în 1823, a fost detronat de britanici în favoarea lui Șah Shujah, dar a revenit la putere după plecarea britanicilor și a condus țara cu succes în următorii nouăsprezece ani. Însă după moartea lui, în 1863, țara s-a prăbușit din nou din cauza izbucnirii unui război civil.

O bătălie pierdută în cursul acelui război l-a făcut pe Abdur Rahman Khan să rămână fără armată și bani. A fost silit să plece în exil, sub protecția rușilor, în Tașkent, unde a rămas vreme de unsprezece ani. Și-a câștigat poziția de conducător al Afganistanului, după cel de-al doilea război anglo-afgan. Sumbru, sardonic, aproape analfabet, însă deosebit de inteligent, el hotărât să își pregătească țara pentru supraviețuirea în lumea modernă. Metodele lui brutale de guvernare i-au adus numele de „Amir cel de Fier”. Puterea lui, ca aceea a multora dintre succesorii săi, a fost întărită de o poliție secretă omniprezentă și nemiloasă. Metodele lui au dat roade. A înființat rudimentele unei birocrații moderne de stat, a finanțat și modernizat armata cu ajutorul britanicilor și a reușit, cu abilitate, să ajungă la un echilibru între britanici și ruși.

*

Succesorii lui Abdur Rahman au încercat să propulseze Afganistanul mai departe pe calea modernizării. Fiului său, Habibullah (1872-1919), asasinat în 1919, i-a urmat Amanullah (1892-1960), care a profitat de slăbiciunea britanicilor de la sfârșitul Primului Război Mondial și a invadat India. Britanicii au bombardat Kabulul și Jalalabadul și i-au respins pe invadatori. Niciuna dintre tabere nu părea atrasă de ideea unui război, astfel încât conflictul s-a stins după doar o lună. Britanicii au încetat să susțină financiar Afganistanul și au renunțat să mai controleze politica externă afgană. Imediat după aceea, Amanullah a stabilit relații fructuoase cu noul guvern bolșevic de la Moscova – fiind primul guvern străin care a procedat astfel.

Mai apoi a inițiat un program ambițios de reforme care a imitat reformele de secularizare aplicate de Atatürk în Turcia. A înființat un Consiliu de Miniștri, a promulgat constituția, a decretat o serie de reforme sociale, economice și administrative și a scos vălul de pe chipul reginei lui. Planurile sale de emancipare a femeilor, stabilirea unei vârste minime pentru căsătorie și educația obligatorie i-au înfuriat pe conservatorii religioși și au declanșat o rebeliune. Membrii triburilor au incendiat palatul său din Jalalabad și au pornit în marș spre Kabul. În 1929, Amanullah a plecat în exil în Italia.

Nadir Șah (1883-1933), un văr îndepărtat al lui Amanullah, a pus mâna pe tron, a reimpus ordinea, dar le-a permis trupelor sale să jefuiască orașul Kabul, deoarece nu avea bani ca să plătească soldele militarilor. A construit prima șosea de la Kabul spre nord, peste pasul Salang, și a continuat să aplice cu precauție un program de reformă până în 1933, când a fost asasinat.

Din volumul „Afganții. Rușii din Afganistan (1979-1989)” de Rodric Braithwaite, în curs de apariție la Editura Corint, în colecția Corint Istorie. Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian