Aproximativ 200 de refugiați care au fugit de persecuțiile, abuzurile și violențele din Libia au găsit o oază de pace la Timișoare, în vestul României, și visează la o nouă viață în care “libertatea va conta mai mult decât orice”, scrie Mediafax.

“Am suferit îngrozitor. Astăzi, ceea ce vrem înainte de toate este libertatea”, afirmă Mussie, un eritreean în vârstă de 31 de ani găzduit de patru luni în Centrul de tranzit în regim de urgență (CTU) de la Timișoara, care preferă să își ascundă numele din motive de securitate.

Așezat pe o bancă alături de șase compatrioți, acest fost profesor își povestește în engleză viața, similară celei a sute de tineri care au fugit din Eritreea la începutul anilor 2000 în special pentru a scăpa de serviciul militar cu durată nelimitată.

Instalați în mod ilegal în Libia și lucrând la negru, ei afirmă că au fost agresați, încarcerați, torturați în timpul regimului colonelului Muammar Kadhafi.

Situația lor s-a înrăutățit la începutul anului, când revolta a câștigat în această țară și când numeroși cetățeni africani au devenit ținte ale abuzurilor și violențelor, fiind suspectați că sunt mercenari în serviciul liderului libian.

Cei care au putut să fugă s-au instalat în tabăra de refugiați de la Shusha, în Tunisia, înainte de a fi evacuați către România de Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați (UNHCR).

România este, alături de Slovacia, singura țară europeană care găzduiește un Centru de tranzit în regim de urgență al UNHCR. Circa 125 dintre cei 200 de refugiați care sunt găzduiți aici provin în prezent din Africa subsahariană și au fugit din Libia.

Administrat în comun de UNHCR, Organizația Mondială pentru Migrație (OIM) și Biroul român pentru imigrație, centrul găzduiește refugiați pe o perioadă maximă de șase luni, după care aceștia sunt relocați în țări ca Statele Unite, Marea Britanie, Olanda sau Suedia.

În 2010, România a decis și ea să găzduiască definitiv câte 40 de refugiați pe an.

Iman Al-Obeidi, o tânără libiană care i-a acuzat pe soldații lui Muammar Kadhafi că au torturat-o și violat-o, a petrecut aproape două luni în acest centru de la Timișoara înainte de a fi primită, la sfârșitul lui iulie, în Statele Unite.

În marea curte care înconjoară centrul de tranzit – o fostă fermă aparținând poliției de frontieră – copii aleargă în toate sensurile, strigă, se urcă în balansoare sau lansează avioane din hârtie.

Fie că sunt eritreeni, somalezi, etiopieni, srilankezi sau irakieni, “ei se joacă împreună și merg împreună la grădiniță, unde învață în special engleza”, explică Adina Gogeoman, o reprezentată a asociației Salvați Copiii, parteneră a UNHCR în acest proiect.

Potrivit ei, dacă psihologii se străduiesc să îi facă pe copii să uite infernul pe care l-au trăit, adeseori aceștia din urmă îl evocă.

“Într-o zi, un băiat mi-a povestit că, în tabăra în care a trăit anterior, copiii erau amenințați de soldați cu mitraliere dacă nu erau cuminți”, a declarat ea.

Asanthe, un srilankez în vârstă de 27 de ani, este un fost jurnalist de televiziune constrâns să părăsească țara după ce a realizat un documentar critic împtoriva regimului, în urma căruia a fost amenințat cu moartea și a suportat raiduri ale poliției la domiciliu.

Departe de țara natală, el se teme în continuare pentru viața sa, dar asigură că nu va renunța să “spună adevărul despre regimul corupt”.

Dacă nu știe cum va fi noua sa viață în Olanda, el este sigur de un lucru: “Voi avea în sfârșit libertate, ceea ce mi-a lipsit până acum”.

Pe pereții biroului său, Camelia Nițu, reprezentată a UNHCR, a agățat fotografiile unora dintre cei 650 de refugiați care au fost găzduiți în centrul de la Timișoara de la deschiderea lui, în 2008.

“Acest centru reprezintă o oază de liniște și pace pentru persoanele care au trecut prin viață fără să trăiască cu adevărat”, a declarat ea.