Tineti minte ca politica externa a lui Ceausescu se dorea “globala”. Dictatorul comunist iesise, formal, din logica Razboiului Rece. Visa o Romanie “nealiniata”, care se pune bine cu toata lumea.
In “epoca de aur”, profitul comercial, ambitiile unei puteri de negociere imaginare si placerea cuplului prezidential de a realiza calatorii oficiale somptuoase au oferit deopotriva cadrul unor afaceri manoase pentru pusculita partidului-stat si baza simbolica a unui orgoliu national disproportionat.
Din unghiul relatiilor internationale, Ceausescu viza obiective apropiate de agenda grandomana a lui Fidel Castro, chiar daca, pe plan intern, regimul sau isi accentua necontenit trasaturile asiatice. Asemenea dictatorului cubanez, stapanul Romaniei vadea o mare sensibilitate pentru lumea a treia. Din acest motiv, mai ales in anii ’70 si ’80, statele africane sau cele din Orientul Apropiat au primit mii de “cooperanti” trimisi de la Bucuresti. Ca acesti specialisti erau pusi de Securitate sa faca si un pic de spionaj primitiv, pe baza de tras cu ochiul, se prea poate. Ca ei au fost, implicit sau explicit, foarte buni agenti economici e sigur. Oricum, am constatat personal ca statele respective le pastreaza romanilor o amintire luminoasa, scaldata in decorul unui timp eroic.
Din pacate, ruptura din ’89 a intrerupt aceste legaturi “traditionale”. S-au scurs doua decenii, fostii elevi ai cooperantilor romani au ajuns la putere, dar legaturile economice dintre noi si spatiul arabo-african se apropie vertiginos de zero, dat fiind faptul ca integrarea in UE si NATO ne-a absorbit, aproape inevitabil, toate energiile politico-diplomatice disponibile. Am fi putut castiga sume deloc neglijabile daca aceasta subita amnezie nu ar fi cuprins politica externa romaneasca. Daca am fi ramas conectati, am fi putut bunaoara umple pietele africane cu Loganuri, numai ca Marocul ne-a luat-o inainte. Pe de alta parte, flancul sudic al statelor UE constituie un ecran greu de strapuns (un exemplu: ne laudam cu cele 9 miliarde de euro de schimburi romano-italiene, dar Italia face acelasi volum de comert bilateral cu Tunisia).
In pofida unor circumstante nefavorabile, timpul pierdut ar mai putea fi castigat. Pentru ca Africa, pe care europenii obisnuiti o privesc in clisee complet depasite, este acum un continent in plina fierbere a dezvoltarii. E adevarat, decalajul s-a adancit, de vreme ce Nordul a pus pe harta noi zone de prosperitate emergenta. La fel de clar e si faptul ca decupajul postcolonial al frontierelor a fost atat de aleatoriu, incat Africa ramane scena unor conflicte interetnice si teritoriale greu de gestionat. Si totusi, estul coastei africane e deja insamantat cu investitii chineze, menite sa adjudece, pe baza suprarezervelor de valuta ale Beijingului, piata resurselor energetice dinspre Oceanul Indian. Americanii au declansat o campanie similara pe coasta vestica, incepand cu insulele Capului Verde si sfarsind cu bogata Angola. Cine stie, poate mai apucam si noi vreun loc, mai ales in tarile unde ministrii stiu inca sa spuna “buna ziua”…