Pe la începutul anilor ’90, și chiar mai apoi, atunci când occidentalii începeau să descopere România – țară a tuturor posibilităților – nu le venea să creadă ochilor câte fete minunat de frumoase și pe toate gusturile puteau să vadă pe stradă. Când am ajuns eu în Occident, tot pe la începutul anilor ’90, mă tot miram cât de curățele, dar total insignifiante și neapetisante erau femeile lor pe stradă, în comparație cu reclamele din reviste și scenele din filme. A rezultat, astfel, inevitabila concluzie că ale noastre sunt mai frumoase decât ale lor, ai noștri fiind oricum, vorba cântecului, “ca brazii”.
Ulterior, toată lumea s-a dumirit că româncele – asupra cărora a bătut puternic influența orientală – se sulemenesc și se dichisesc mai mult (adesea abuzând de aur, șuncă și rimel), spre deosebire de franțuzoaice, nemțoaice, englezoaice, nordice și sudice care sunt mai pragmatice în ținută și înfățișare, dar cu prețul unei lipse corespunzătoare de sex appeal. Românii, însă, sunt predominant neglijenți (inclusiv în ceea ce privește burta, dinții, chelia) și doar arareori mai ferchezuiți, în comparație cu masculii occidentali (îndeobște francezii), care se prezintă mereu mai îngrijit și mai cu gust chiar și când sunt în ținută casual.Mioriticele noastre cochetării feminine și macho-isme cosmopolite descresc însă exponențial din centrul exclusivist al Capitalei spre periferia fanariot-proletară. În zonele universitare ale Capitalei, într-adevăr, bunul gust face casă bună cu tinerețea, prospețimea siluetei încă nealterate de ani se conjugă de cele mai multe ori armonios cu cochetăria, dar dacă iei metroul spre periferie, se deschide-o altă lume, care nici felliniană, nici caragialescă nu mai este: pipițe boite strident și tanti grase fumând Kent, șmecherei uscați în blugi ridați, Dorel șomerizat în tricou reșapat, meșterul Costel într-o geacă brumărel, lângă țața Safta obosită și pe lume sictirită. Tinerii au, inevitabil, un telefon atașat în mână (“Zi, fată, că m-ai făcut curioasă”), iar bătrânii poart-o plasă din categoria PPC – “Poate Pică Ceva”, ceea ce nu-i împiedică să converseze-n troleibuz despre ce-au făcut aseară de mâncare sau câte stații mai au până ajung la Gigel.
Dimpotrivă, caroseriile umane bucureștene devin ostentativ luxoase în ocaziile festive clasice, la nunți, botezuri, cumetrii, revelioane. Atunci, vulgaritatea stridentă se conjugă perfect cu grobianismul agresiv, totul fiind asezonat în ritm de manele: rochiile lungi și lucioase pleznesc nerușinate peste șuncile acumulate, burțile se revarsă abundent peste curea, cravatele se desprind singure de sub gușă, rujul mânjește țigara, fardul oprește sărutarea, ghiulurile și belciugele de aur atârnă-n gol, sprijinite în cutele și ridurile adânci. Câte un piercing la nară, la sprânceană, la tineret. Tatuajele, de obicei, nu se văd.
Pe trotuare, la metrou, în piață, prin magazine și autobuze însă, figuri obosite, ridate, plecate. Priviri în pământ, uneori chiar tulburi. Mirosuri grele. Ojă cojită sau unghii false superlungi. Țâțe și poponețe prematur scoase la purtare. Șepci cu reclame. Haine luate de la taraba din piață, uneori de la Second hand. Purtate oricum, una peste alta. Români frumoși ai marilor orașe. Sesizabili la orice colț de stradă.