Mircea Carp (n. 1923, Gherla), ziarist și director-asistent la Europa Liberă(1979-1995). Militar de profesie, a luptat în cel de-al doilea război mondial; a fost rănit și decorat. În 1946 este dat afară din armată din cauza activităților sale anticomuniste. Emigrează, în 1951, în Statele Unite, unde devine jurnalist și analist politic. Este mai întîi crainic, apoi redactor, Șeful Serviciului Românesc al postului de radio Vocea Americii. Din 1979 este redactor al programului “Actualitatea internațională” și, ulterior, director-asistent al Serviciului românesc la RadioEuropa Liberă. În prezent locuiește la München.
Cartea, în curs de apariție la Editura Polirom, acoperă întreaga viață a lui Mircea Carp, din 1923, cînd acesta se naște la Gherla, și pînă în prezent. Autorul povestește atît experiențele și evenimentele trăite în România, cît și cele din viața de exilat. Sînt cuprinse în plus, în partea a doua și în anexe, extrase din documentele Securității referitoare la Mircea Carp, diverse portrete sau impresii ale altora despre Mircea Carp.
Spre sfârșitul celei de-a doua perioade, în iarna spre primăvara anului 1943, subofițerilor instructori li s-a părut că ne-am cam luat nasul la purtare. Cred că era mai degrabă o scuză, un pretext pentru ceea ce avea să urmeze. Un așa-zis “Masken Ball”. A durat aproape toată noaptea, din oră în oră eram coborâți pe scări de la etajul patru, unde aveam dormitorul, până la parter și invers. De fiecare dată trebuia să ne schimbăm uniforma: cea de zi cu cea de paradă, cea de sport cu cea de campanie etc. În acest timp, unii instructori rămâneau în dormitoare, răscoleau prin dulapurile rămase deschise și aruncau lucrurile pe jos. Coborârile în fața blocului erau însoțite de inspecții, marșuri, defilări sau exerciții sportive. Calvarul s-a terminat spre ziuă, când în decurs de o oră a trebuit să facem ordine în dormitoare și să așteptăm inspecția subofițerilor. De îndată ce ne-am culcat, a sunat deșteptarea și începerea programului zilnic.
În primăvara anului următor, pe când eram ofițer instructor la un alt regiment (18 Tancuri, lângă Dresda), au venit la mine subofițerii plutonului de recruți pe care-l comandam și mi-au cerut voie să desfășoare un “Masken Ball”. A trebuit să-l interzic, deoarece recruții erau tineri care abia împliniseră 17 ani și fuseseră relativ prost hrăniți în tot anul din urmă, suferiseră rigorile unei vieți în timp de război, unul dus și în interior, din cauza bombardamentelor Aliaților, care lăsaseră grele urme fizice și chiar psihice. Fuseseră interzise chiar și marșurile prea îndelungate sau “culcările” repetate prea des.
Până la atentatul împotriva lui Hitler din iulie 1944, armata se bucura de o autonomie aproape totală, excepție făcând față de Partidul Nazist, în afară de generalii de la cartierul general al lui Hitler, care îi erau aproape total supuși. La Înaltul Comandament al Armatei se găsea o secție de propagandă – dar nu politică, ci național-militară – care avea însărcinarea ca, prin material scris și audio-vizual, să prezinte imaginea armatei germane (încă victorioasă la acea vreme) în relațiile cu alte țări și mai ales cu armatele aliate Germaniei. În februarie 1943, am primit la Neuruppin vizita unui reprezentant al acestui departament, un maior care se ocupa de editarea revistei Signal, publicație de o calitate tehnică excepțională. Maiorul a explicat că revista apare în mai multe limbi (ne-a spus care, dar am uitat), fiecare articol având același conținut. Singura deosebire era coperta, care se referea la câte o situație privind relațiile Germaniei cu țara respectivă. Până aici totul bine, însă ofițerul respectiv a făcut o gafă care a creat un incident. El nu știa că în audiență se aflau și câțiva elevi români, așa că, luându-l gura pe dinainte, a spus că în cazul ultimului număr al revistei în limba română coperta îl arată pe Führer strângându-i mâna mareșalului Antonescu, “ceea ce – a adăugat el – i-ar bucura pe români ca pe niște iepurași”. În acel moment mi s-a urcat sângele la cap și, totodată, am simțit privirile colegilor mei români îndreptate asupra mea, purtătorul lor de cuvânt neoficial, ales datorită faptului că vorbeam cel mai bine germana. M-am ridicat în picioare și, urmat de ceilalți colegi, am trecut printre rândurile ofițerilor germani, până la ușă. Ne-am oprit, am salutat și, fără un cuvânt, am părăsit sala de conferințe. Ieșiți în parcul din jur ne-am dat seama de grava indisciplină pe care o săvârșisem, dar nu mai era nimic de făcut. Am hotărât să ne ducem la dormitoare și să așteptăm riposta. Însă noi eram cu toții convinși că gestul nostru, luarea de atitudine era justificată. Am așteptat cam vreo oră până când a venit o motocicletă de la comandamentul regimentului, iar șoferul mi-a spus că vrea să mă vadă colonelul comandant. Ajuns la comandament, ofițerul de serviciu m-a introdus imediat în biroul colonelului. Când acesta a răspuns salutului meu și mi-a făcut semn să mă așez în fața biroului, am intuit că lucrurile nu stau chiar atât de rău. Colonelul a început prin a justifica vorbele maiorului de la Propagandă, spunând că, deși vorbesc foarte bine limba germană, nu posed, probabil, capacitatea de a desluși exact toate cuvintele și mai ales toate nuanțele limbii germane. “Maiorul nu a vrut să jignească pe nimeni”, a adăugat el. Încurajat de mersul discuției, i-am spus colonelului că vorbesc totuși curent limba germană și că eu și camarazii mei români rămânem la părerea că am fost jigniți de cuvintele maiorului. Rămânând fiecare pe poziția lui, colonelul comandant a sugerat să considerăm totuși incidentul închis, cu exprimarea părerii sale de rău pentru faptul că a avut loc. Nu am raportat incidentul organelor noastre superioare tocmai din acest motiv. Nu voi ști niciodată dacă am făcut bine sau rău. Încurajator a fost însă faptul că noi am fost solidari tot timpul.
În martie a venit și momentul încheierii celei de-a doua perioade a pregătirii noastre ofițerești și am primit ordinul de plecare pe front. Fiecare la alt regiment. Mie și lui Haidamac ne-a fost sortit Regimentul 10 Tancuri din Divizia 20, undeva în sectorul de mijloc din Rusia. Sandi a primit ordin pentru Africa, la Regimentul 5 Tancuri. Ne-am despărțit cu greu, căci niciunul nu știa când și dacă ne vom mai revedea.
Am plecat de la Neuruppin mai întâi la Varșovia, unde am descoperit un oraș aproape în întregime distrus de invazia germană din septembrie 1939. Mă gândesc la acei germani care se revoltă mereu și violent împotriva distrugerii, de către avioanele Aliaților, a orașului Dresda (fără îndoială o crimă umanitară), dar uită sau nu vor să-și amintească de distrugerile cauzate de avioanele germane Varșoviei sau Rotterdamului. Mă rog, la ora aceea nu mă gândeam la așa ceva. Haidamac și cu mine ne-am plimbat puțin prin oraș sau ce mai rămăsese din el. Am vizitat prin exterior fostul Palat Regal, rămas aproape intact, și am mâncat într-un restaurant deschis numai militarilor germani. În drum spre gară – unde mai târziu, seara, urma să ne îmbarcăm într-un tren spre front – am fost acostați de un golănaș care, mai cu semne, mai cu cuvinte germane pocite, ne-a întrebat dacă vrem să ne ducem la un bordel. Am acceptat fără explicații. Era un bordel numai pentru militarii germani. Dar fata cu care m-am dus mi-a destăinuit că era o poloneză din Bucovina. Își amintea cu plăcere de copilăria petrecută acolo și, în semn de apreciere, m-a lăsat de două ori, spre disperarea plutonierului german de la intrarea în sectorul fetelor, care nu știa de ce întârzii și nu vin să-mi iau livretul militar oprit la sosire.
Trenul era plin cu militari germani ce se întorceau din concediu sau erau vindecați de rănile primite, dar și cu oameni noi, care urmau să vadă frontul pentru prima oară, la fel ca și noi, Haidamac și cu mine.
Fragment din Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!, în curs de apariție la Editura Polirom. Volum apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Volum îngrijit de Veronica Nanu și Florica Dobre. Prefață de Dinu Zamfirescu