A doua zi după-masă am ajuns la Smolensk. Un alt oraș grav afectat de luptele din 1941. A trebuit să ne prezentăm la centrul de colectare, unde am primit instrucțiuni pentru continuarea călătoriei în ziua următoare. Acest centru, care era folosit și ca loc de dormit pentru militarii în trecere, era într-o fostă biserică ortodoxă, transformată în hambar de comuniști și în centru de colectare pentru militari de către germani. Dar casa Domnului dăinuia. Plafonul era distrus, așa că, înfășurat în manta, ca să-mi fie cald (era martie), am dormit, trezindu-mă des și privind spre cer. Dimineață am plecat mai departe, trenul oprindu-se la Gorodok – tot mai aproape de front, unde ne-am prezentat, împreună cu alți doi soldați germani, la un punct de control. De acolo am fost îndrumați spre satul unde se afla compania noastră din Regimentul 10 Tancuri. Cu ranița în spate, casca pe cap și arma în pregătire, pentru orice eventualitate, am intrat în pădurea care ne ducea spre destinație. N-am întâlnit nici un partizan – poate că nici nu erau în regiune – și am ajuns cu bine. Am fost repartizați la plutoanele respective și în casele țăranilor unde aveam să stăm cât regimentul se găsea în refacere.
Noii camarazi erau soldați și subofițeri aflați de mai mult timp pe front, pe care îi recunoșteai după atitudinea lor relativ indiferentă, și soldați mai tineri, dornici de afirmare. Comandantul companiei era un sublocotenent decorat cu “Crucea de Fier” clasa I, iar pe mânecă avea semnul că fusese rănit. Ne-a invitat la masa de prânz în casa unde locuia. Mâncarea era aceeași ca pentru toată lumea. În armata germană – în timp de război, pe front sau acasă – era aceeași mâncare pentru toți ofițerii, de la general în jos, până la ultimul soldat. Nu o dată m-am gândit ce bine ar fi fost dacă acest obicei ar fi fost implementat și la noi sau la italieni, unde existau – și mă refer în special la situația de pe front – trei popote separate: pentru ofițeri, pentru subofițeri și pentru trupă. O inegalitate în fața morții care îl pândea pe fiecare.
Programul zilnic în această perioadă de refacere era monoton. Instrucție individuală sau la tanc. Trageri, curățatul armamentului și a motorizatelor. Toată compania locuia în casele țăranilor, alături de ei sau, mai bine zis, de cei care nu fuseseră luați de sovietici în timpul retragerii, adică femei și copii. A venit Paștele anului 1943, care s-a nimerit în aceeași zi cu aniversarea lui Hitler. Mâncarea a fost aceeași, dar toată lumea a primit o cantitate de coniac în gamelă… iar țăranii, care lucrau șapte zile pe săptămână, au primit zi liberă. De vorbă cu camarazii și consumând coniacul (destul de prost), ne-am cam amețit și ne-am întors la casa noastră pe două cărări. Ne-am dezmeticit însă când gazda ne-a spus, așa cum a putut, în germană, că știind că suntem români – îi spuseserăm noi când am fost încartiruiți – și că suntem pravoslavnici ca și dânsa, ne-a văruit camera cât am fost plecați și ne-a pus pe perete o icoană pe care o ținuse îngropată în timpul sovieticilor. Pe masă, într-o farfurie, erau două ouă… albe. Ne-a explicat, tot în felul ei, că nu a avut vopsea, dar că ouăle au fost sfințite de un țăran bătrân, rudă cu ea. Emoționați peste măsură, i-am mulțumit și noi cum am putut.
Nu peste mult timp am primit ordin să plecăm într-un anumit sector al frontului și să fim gata să intrăm în acțiune. Ne-am dus până la Gorodok, unde am îmbarcat tancurile și celelalte autovehicule, apoi ne-am pus în mișcare. Priveam pe fereastră regiunea din jur, defrișată de calea ferată până la restul pădurii, iar din loc în loc erau turnuri de observație din lemn, unde erau postați, cu schimbul, soldați germani. O măsură de siguranță contra partizanilor din regiune destul de naivă, aș zice eu astăzi. Dar atunci primul gând mi-a fost la cei din turnurile de observație, pradă sigură a celor care i-ar fi atacat.
Ajunși la destinație, a urmat debarcarea, încolonarea și marșul până la pozițiile de sprijinire a unei unități de infanterie germane. Am așteptat cam două zile fără să se întâmple nimic, afară doar de faptul că s-a împărțit poșta și din nou coniac. La umbra copacilor, care camuflau tancurile, am citit scrisorile de la mama și de la Edeltraud (cunoștința de la Beuten) și am băut coniac până când… m-am trezit în tanc, în mijlocul unui atac al sovieticilor asupra unității germane. Tancul a fost lovit, iar eu am fost ușor rănit – nimic grav, încât să fiu trimis la vreun spital de campanie sau chiar înapoi în Germania. Îmi făcusem botezul focului, dar, oricum, aceasta îmi garanta că prezența mea obligatorie de trei luni pe front, cu acțiune, era îndeplinită. (…)
Și iar ne-am trezit scoși din refacere și trimiși în linia întâi. Era un ținut deluros. În față aveam tranșeele unei unități de infanterie. Rolul nostru era mai ales acela de a sprijini cu foc și de a anihila astfel orice încercare de înaintare a rușilor. Dar nici rușii nu “tăceau”. Am avut de suportat două sau trei bombardamente cu katiușe, acele arme asurzitoare pe care nemții le numeau “Orga lui Stalin”. Proiectilele (rachetele) porneau pe neașteptate, străpungeau văzduhul cu un zgomot asurzitor, iar când loveau efectul era distrugător – dar mai degrabă pe o rază redusă de acțiune. Așa că, dacă erai bine ascuns și în afara razei de lovire, scăpai cel mult cu o afecțiune la urechi. Două-trei tiruri cu “Orga lui Stalin” mi-au fost îndeajuns. În altă noapte am fost treziți de niște urlete disperate care veneau de undeva din valea care despărțea pozițiile germane de cele sovietice. A doua zi am aflat că o unitate germană de pionieri încercase să pătrundă în vale, trecând dincolo de tranșeele germane, dar s-a ciocnit cu o unitate similară de pionieri sovietici, care avea aceeași misiune, anume de a planta mine între pozițiile celor două tabere. Când s-au descoperit reciproc s-a trecut la o luptă corp la corp cu efecte îngrozitoare.
În altă zi, un soldat german a fost omorât de un proiectil sovietic pe când se afla într-un loc ascuns – mai clar spus, omul își făcea nevoile. A fost înmormântat la liziera unei păduri, pe dealul din apropriere. Scurta ceremonie putea fi observată cu ochiul liber. Am urmărit-o, iar în momentul în care s-a dat onorul și trupul tânărului, învelit într-o pătură, a fost coborât în groapa săpată de camarazii săi, am simțit ce nu mai simțisem până atunci: o disperare totală. Nu atât gândindu-mă că aș putea avea o soartă asemănătoare, ci la faptul că voi fi îngropat la mii de kilometri de țară, de pământul meu natal. M-am întrebat atunci: “Dar eu, Doamne, ce caut aici între străini, departe de tot ce-mi este drag și cunoscut?”. Mi-am revenit și mi-am aprins o țigară (pe vremea aceea fumam țigări), gândindu-mă la ce voi face când mă voi întoarce și voi avea timp liber…
Nu după multă vreme am primit știrea că stagiul de pe front s-a terminat și că trebuie să mă reîntorc în Germania, la unitatea mea, Divizia 20 Tancuri. Unde? La Zinten, o mică localitate undeva în Prusia Orientală. Am făcut cale întoarsă o bucată de vreme, ca și cu trei luni înainte, dar cu sufletul mai liniștit. La Smolensk s-a format un nou grup de elevi – deveniți între timp subofițeri -, care aveau același obiectiv. Am întâlnit români, prieteni ca Mihai Antonescu, Mircea Antonescu. Sandi Neicof era probabil undeva în Africa, ne-am zis, dar ne vom revedea și cu el, dacă trăiește. Și trăia, cum aveam să constat mai târziu.
Fragment din Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!, în curs de apariție la Editura Polirom. Volum apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Volum îngrijit de Veronica Nanu și Florica Dobre. Prefață de Dinu Zamfirescu