Amestec de tristețe și umor debordant, uneori licențios, de ireverență provocată de religiozitatea impusă cu forța unor personaje fundamental atee, Aici ne despartim este un roman emoționant și angajant, care examinează cu umor motivele din spatele acțiunilor noastre cele mai afectuoase, dar și a celor mai răutăcioase și care explorează relațiile noastre, complicate și contradictorii, cu aceia pe care îi numim familia noastră.
În intervalul a doar câteva săptămâni, Judd Foxman află că soția lui are o aventură de peste un an cu șeful lui, realizatorul unei emisiuni radio, macho și misogin – dar numai pentru că a dat peste ei în timp ce făceau sex în dormitorul conjugal -, iar tatăl lui, demult bolnav de cancer în fază terminală, a trecut în neființă. Iar acum Judd descoperă că trebuie să țină shiva și să jelească conform tradiției evreiești șapte zile neîntrerupte alături de ceilalți membri ai familiei sale, total disfuncționale. Este o vreme a reamintirii și a reluării unor vechi și nu mereu calme relații între membrii familiei. De fratele mai mare, Paul, îl leagă amintirea unui conflict tragic și resentimente îndelung suprimate, cumnata lui, o fostă iubire de liceu, revarsă isteriile legate de propria ei infertilitate, fratele mai mic traversează tumultuos o criză de maturitate, soțul sardonicei lui surorii mai mari își plimbă bădăran lipsa de compasiune și preocupare; mama lor, mereu nepotrivit îmbrăcată pentru vârsta ei. În tot acest amestec de sentimente și trăiri, Judd abia dacă are răgazul să se concentreze asupra propriilor dezastre – mariajul pe cale de disoluție și lipsa evidentă a unui viitor distinct și promițător. O face totuși, mai ales după ce viitoarea lui fostă nevastă își face apariția și anunță că este însărcinată, iar copilul nu poate fi decât al lui. Zilele de shiva trec una după alta, familia Foxman dezvăluie ani de sentimente reprimate – amărăciune, confuzie, furie și, în final, iubire unii față de ceilalți.
– Tata a murit, zice Wendy nonșalant, de parcă asta se întâmpla în fiecare zi.
Uneori devenea supărător felul ăsta al ei de a fi mereu imperturbabilă, chiar și atunci când se confrunta cu o tragedie.
– A murit acum două ore, mai adaugă ea.
– Mama cum se descurcă?
– Nu știi cum e mama? Ne întreba cât să-i dea bacșiș medicului legist.
Deși enervat, mă văd obligat să zâmbesc, pus în fața incapacității patentate a familiei mele de a-și exprima emoțiile, atunci când se confruntă cu evenimente cruciale. Nu există pe lume vreun prilej în care să fie nevoie de sinceritate și pe care familia Foxman să nu-l bagatelizeze rapid ori să nu-l denatureze cu ajutorul ironiei și al eschivei rafinate genetic de-a lungul generațiilor, amândouă marcă înregistrată Foxman.
La zile de naștere, sărbători, nunți și boli, ne strecurăm luând peste picior, făcând remarce usturătoare și insultând. Acum tata e mort și Wendy face pe deșteapta. Așa-i trebuie bătrânului, că doar el a fost, într-un fel, deschizătorul de drum, vârful de lance în lupta pentru reprimarea emoțiilor.
– O să fie mai bine, zice.
– Mai bine? Iisuse, Wendy, tu te auzi ce spui?
– Ok, n-a ieșit așa cum voiam.
– Zici tu?
– Ne-a cerut să ținem shiva.
– Cine a cerut?
– Da’ noi de cine vorbim? Tata! Tata a vrut să ținem shiva.
– Tata e mort.
Wendy scoate un suspin prin care vrea să spună că este absolut extenuant efortul de a străpunge desișul obtuzității mele.
– Daaa! Se pare că ăsta e momentul optim ca s-o faci.
– Da’ tata e ateu.
– Tata a fost ateu.
– Și vrei să-mi zici că înainte să moară l-a descoperit pe Dumnezeu?
– Nu, vreau să-ți spun că a murit și că tu ar trebui să conjugi verbul la timpul trecut.
Dacă vi se pare cumva că dialogăm ca o pereche de cretini fără inimă, asta e pentru că așa am fost crescuți. Dar, ca să fim pe deplin corecți, deși cu câteva întreruperi, noi eram deja în doliu de ceva vreme. Mai precis, de acum un an și jumătate, de când tata fusese diagnosticat prima oară. Se tot plângea de dureri de stomac, dar înlătura cu o fluturare de mână rugămințile mamei de a se duce la doctor. În schimb, alesese să sporească maldărul de medicamente pe care le lua de ani de zile împotriva acidității. Le ronțăia ca pe mentosane și peste tot pe unde umbla lăsa în urma lui, pe jos, mici ghemotoace de ambalaj din staniol. Așa se face că în casă covoarele străluceau precum asfaltul ud. Apoi a început să aibă scaune cu sânge.
– Taică-tău nu se simte prea bine, îmi spusese mama la telefon, minimalizând situația.
– Fac rahatul cu sânge, se lamentase el, de undeva din spatele ei.
În cei cincisprezece ani de când plecasem de acasă, tata nu venise niciodată la telefon. Întotdeauna mama răspundea și tata se auzea în fundal, de unde lansa câte un comentariu, când îi pica bine. Așa erau și ca persoane. Mama era mereu solistă, în centrul atenției. Să fii căsătorit cu ea nu însemna decât că te-ai alăturat corului.
Examenul tomografic pe care l-a făcut a arătat cum tumorile înmugureau aidoma unor flori, în deșertul negru ca tăciunele al mucoasei duodenale. La folclorul legat de stoicismul legendar al tatei trebuie adăugat și faptul că, un an de zile, și-a tratat cu Tums cancerul de stomac în metastază. Apoi au venit previzibilele intervenții chirurgicale, radiațiile și pe urmă – din categoria “în ultimă instanță” – turele de chimioterapie, menite să micșoreze tumorile, dar care, în loc de asta, îl micșoraseră pe el. Umerii lui, odinioară lați, fuseseră reduși la niște cioate scheletice care dispăruseră sub pielea lăbărțată. A urmat atrofierea mușchilor și a tendoanelor și apoi a alunecat încet și trist în etapa în care nu mai putea decât să controleze durerea insuportabilă și care a culminat cu intrarea într-o comă din care știam cu toții că nu va mai ieși. Și de ce ar mai fi făcut-o? De ce să se fi trezit iar, ca să sufere mizeriile oribile pe care le implică un cancer la stomac în fază terminală? A avut nevoie de patru luni ca să moară, cu trei mai mult decât prognosticaseră medicii oncologi. “Tatăl vostru e un luptător ” ne spuneau, când ne duceam să-l vedem.
Era o tâmpenie, pentru că tata era deja de mult timp învins definitiv. Dacă mai era câtuși de puțin conștient, trebuie să fi fost plin de draci că îi lua atât de mult timp ca să facă un lucru așa de simplu cum ar fi să mori. Tata nu credea în Dumnezeu, în schimb fusese toată viața un membru activ al Bisericii Fă-Ce-Poți-Și-Nu-Mai-Lungi-Pelteaua.
Așadar, moartea lui nu era, în sine, atât un eveniment, cât un trist detaliu final.
– Înmormântarea e mâine dimineață, mă anunță Wendy. Eu iau avionul din seara asta, cu copiii. Barry e la o întâlnire de afaceri, în San Francisco.
Barry, bărbatul lui Wendy, este director de portofoliu pentru o companie de investiții de risc. Din câte îmi dau eu seama, primește o poală de bani doar ca să călătorească în avioane particulare de-a lungul și de-a latul țării și să piardă partidele de golf pe care le joacă împreună cu tipi și mai bogați, care s-ar putea să aibă nevoie de banii companiei lui. Cu câțiva ani în urmă, fusese transferat la sucursala din L.A. Chestia mi s-a părut complet aiurea, de vreme ce el oricum este mereu pe drumuri, iar lui Wendy fără îndoială i-ar fi convenit mai tare să locuiască pe Coasta de Est, unde gleznele ei elefantine și toanele post-sarcină n-ar reprezenta un pericol prea mare. Pe de altă parte, compensațiile pe care le primește pentru aceste inconveniențe nu sunt de lepădat.
– Vrei să-i aduci și pe copii?
– Crede-mă, aș fi preferat să n-o fac. Numai că e prea mult să-i las șapte zile în grija bonei.
Pe cei doi băieți îi cheamă Ryan și Cole. Sunt doi puști de șase și respectiv trei ani, blondini și bucălați ca niște heruvimi, cărora încă nu li s-a întâmplat să intre într-o încăpere pe care să nu reușească s-o aducă la ruină în fix două minute. Și, desigur, mai e Serena, bebelușul de șapte luni.
– Șapte zile?
– Atât durează să ții shiva.
– Că doar n-o să facem treaba asta, nu?
– Este ceea ce și-a dorit el pe patul de moarte, zice Wendy și exact în clipa aceea îmi dau seama că, de undeva din străfundurile vocii ei, se aude parcă o durere abia născută.
– Paul este și el de acord?
– Paul e cel de la care știu despre asta.
– Ce ți-a spus?
– A zis că tata vrea ca noi să ținem shiva.
Paul e fratele meu, mai mare decât mine cu numai un an și patru luni. Mama mi-a tot repetat că eu nu am fost o greșeală și că ea a vrut cu tot dinadinsul să rămână din nou însărcinată, la doar șapte luni după ce îl născuse pe Paul. Dar nu m-am lăsat niciodată păcălit de-a binelea, mai ales după ce tata, afumat de la rachiul de piersică băut la masa de vineri seara, recunoscuse sobru și melancolic că, pe vremea aia, se credea că nu poți rămâne însărcinată când alăptezi. Cât despre mine și Paul, noi ne înțelegem perfect, atât timp cât nu petrecem nici o clipă împreună.
– A luat cineva legătura cu Phillip? întreb eu.
– I-am lăsat mesaje la toate numerele pe care i le cunoșteam din ultima vreme. În varianta, puțin probabilă, că le va asculta și că nu e la închisoare sau complet drogat ori mort prin vreun șanț, există toate motivele să credem că ar mai fi o șansă, mică, să apară.
Phillip e fratele nostru cel mai mic, născut la nouă ani după mine. Logica procreativă a părinților mei nu este un lucru prea ușor de înțeles. Wendy, Paul și eu, suntem toți făcuți într-un interval de patru ani și apoi Phillip, la aproape o decadă distanță, plesnit ca un soi de coda stângace. El e Paul McCartney-ul familiei noastre – e cel mai fățos dintre noi, întotdeauna privește în altă direcție decât toți ceilalți în poze și, din când în când, se zvonește că ar fi dat ortul popii. Când era bebeluș, a fost când răsfățat, când ignorat, ceea ce ar putea reprezenta un factor semnificativ în devenirea lui ca adult făcut totalmente varză și în fază terminală. În momentul de față locuiește în Manhattan, unde, dacă vrei să găsești un drog pe care Phillip să nu-l fi încercat deja sau un fotomodel căruia să nu i-o fi tras încă, ar trebui să te trezești cât se poate de devreme dimineața. Are obiceiul să dispară de pe ecranul radarului timp de luni în șir, pentru ca apoi să-ți răsară la ușă neanunțat, drept la cină, în timpul cărei, în treacăt, poate că va pomeni- sau poate că nu – că a fost la mititica sau că tocmai s-a despărțit de vreo actriță cvasi-cunoscută. Eu nu-l mai văzusem de peste un an.
– Sper să ajungă, zic. Altfel, o să fie foarte necăjit.
– Dacă tot vorbim de frățiori făcuți varză, ție cum îți mai merge cu tragedia ta greacă?
Când este deliberat lipsită de tact, Wendy poate să fie foarte nostimă, aproape fermecătoare; totuși, dacă există vreo linie de demarcație între indiferență și cruzime, sora mea încă n-a observat-o. De obicei o suport destul de bine, dar în ultimele luni am fost cam hărtănit și jupuit, iar sistemul meu defensiv e secătuit.
– Trebuie să închid, îi spun, încercând cu disperare să nu par ca unul care se află în mijlocul unei căderi nervoase.
– Iisuse, Judd, nu voiam decât să-mi exprim îngrijorarea.
– Sunt convins că tu așa credeai.
– Ei, haide, nu-mi lua atitudinea asta pasiv-agresivă. Am destul parte de ea de la Barry.
– Ne vedem acasă.
– Bine, n-ai decât să fii cum vrei, zice Wendy, scârbită. La revedere.
Aștept să închidă ea prima.
– Mai ești acolo? întreabă, într-un final.
– Nu, îi răspund, și închid, imaginându-mi cum trântește telefonul, în timp ce înjurăturile îi zboară de pe buze ca dintr-o mitralieră.
M I E R C U R I
Capitolul 2
Tocmai îmi așez bagajele în mașină și mă pregătesc pentru cele două ore de drum până la Elmsbrook, când sosește Jen, la volanul SUV-ul ei de culoarea bezelei. Se dă repede jos, înainte ca eu s-o pot șterge de acolo. N-am văzut-o de ceva vreme, nu i-am răspuns la telefon și nici n-am încetat vreo clipă să mă gândesc la ea. Și acum, iat-o, imaculată în costumul ei mulat, pentru antrenamentul la sală, cu părul blond de culoarea mierii – nuanță care costă o avere la coafor – și cu colțurile gurii ușor ridicate, ca pentru un surâs abia schițat, de fetiță. Cunosc toate felurile în care zâmbește Jen, ce înseamnă și unde duc ele.
Problema este că de fiecare dată când o văd, îmi amintesc instantaneu de prima dată când am văzut-o. Călărea prin campus o amărâtă de bicicletă roșie, picioarele ei lungi pompau viteză, părul îi flutura pe spate și chipul îi era îmbujorat tot de efort. Numai că exact la asta n-ai vrea să te gândești, atunci când te afli față în față cu viitoarea ta fostă soție. Fostă soție în devenire. Încă neoficial fostă soție. Cărțile și site-urile dedicate metodelor și tehnicilor de autodezvoltare n-au reușit încă să inventeze un nume potrivit pentru acele cupluri căsătorite care trăiesc în purgatoriul ce precede momentul când tribunalul ratifică în mod oficial tragedia personală în care se scaldă. Ca de obicei, când o văd pe Jen mă cuprinde instantaneu mâhnirea, și nu pentru că a aflat, evident, că locuiesc cu chirie într-o mizerie de subsol, ci pentru că, de când m-am mutat de acasă, de câte ori o văd mă face să mă simt de parcă aș fi surprins într-un moment intim și stânjenitor – urmărind un film porno cu mâna în izmene sau fredonând o melodie a celor de la Air Supply în timp ce mă scobesc în nas și aștept să se schimbe culoarea semaforului.
– Bună, zice Jen.
– Bună, zic și eu, aruncându-mi valiza în mașină.
Am fost căsătoriți timp de nouă ani și acum ne spunem “Bună” și încercăm să nu ne privim în ochi.
– Ți-am tot lăsat mesaje pe telefon.
– Am fost cam ocupat.
– Sunt convinsă.
Inflexiunile ironice ale vocii ei mă copleșesc și iscă în mine pornirea, devenită familiară, de a o săruta apăsat și a o strânge de gât, până se învinețește, amândouă simultan. În contextul dat, însă, nici una din variante nu reprezintă o opțiune, așa că trebuie să mă mulțumesc să trântesc ușa portbagajului, mult mai tare decât ar fi necesar.
– Judd, trebuie să discutam.
– Acum nu e momentul cel mai potrivit.
Mi-o ia înainte, ajunge prima la portiera din stânga și se lipește de ea. De acolo, lansează spre mine cel mai desăvârșit zâmbet al ei, cel despre care i-am spus întotdeauna că mă face să mă îndrăgostesc de ea, iar și iar. Doar că de data asta a calculat prost, pentru că de data asta nu face decât să-mi amintească tot ceea ce am pierdut.
– Nu avem motive să nu putem discuta prietenește, spune.
– Te regulezi cu șeful meu. Mie mi se pare un motiv destul de serios.
Jen închide ochii, ca să-și adune uriașele rezervele de răbdare pe care le reclamă discuția cu mine. Obișnuiam să-i sărut pleoapele în timp ce alunecam amândoi în somn, îi simțeam între buze fluturarea lejeră a genelor, ca niște aripi de libelulă, în timp ce respirația ei ușoară îmi gâdila bărbia și gâtul.
– Ai dreptate, îmi răspunde, încercând să imite pe cineva care vrea să nu arate că e plictisit. Nu sunt perfectă. Eram nefericită și am făcut un lucru de neiertat. Dar, oricât de mult m-ai urî pentru că ți-am distrus viața, rolul de victimă nu te prinde cine știe ce.
– Hei, mă descurc foarte bine.
– Mda, te descurci de minune!
Jen se uită insistent la casa de rahat unde stau acum, undeva sub nivelul străzii. Seamănă cu o casă desenată de un copil: un triunghi aninat pe un pătrat, cu linii tremurate și oblice, care reprezintă cărămizile, cu o singură fereastră și o ușă. La dreapta și la stânga e flancată de alte case, la fel de decrepite. Nu seamănă defel cu mica și cocheta casă în stil colonial, pe care o cumpărasem cu economiile mele de-o viață, în care Jen mai locuiește și acum, fără nici o chirie, și unde se culcă cu un alt bărbat, în patul care a fost odată al meu.
Proprietarii mei se numesc Lee, sunt un cuplu de chinezi între două vârste, impenetrabili, care trăiesc într-o stare de tăcere perpetuă. Eu nu i-am auzit niciodată vorbind. El practică acupunctura în living; ea mătură aleea de trei ori pe zi, cu o mătură din paie făcută manual, care seamănă cu o recuzită de teatru. Mă trezesc și adorm în fâșâitul frenetic al mustăților măturii pe pavaj. Dincolo de asta, cei doi nu par să existe și nu de puține ori m-am întrebat de ce s-au mai obosit să emigreze. Sunt sigur că și în China există destui nervi întinși la maximum și destul praf.
– N-ai venit la întâlnirea cu consilierul marital, spune Jen.
– Nu-mi palce de el. Nu e imparțial.
– Ba, sigur că e imparțial.
– E părtinitor cu sânii tăi.
– Haide, pentru numele lui Dumnezeu, e pur și simplu ridicol.
Și tot așa. Aș putea să relatez și restul conversației, dar e cam tot același lucru, doi oameni a căror dragoste a devenit toxică și care își aruncă unul altuia bombe pline de regrete.
– Nu pot să discut cu tine când ești așa, zice ea într-un final și pășește din dreptul mașinii, cu respirația tăiată.
– Eu așa sunt mereu. Acesta e felul meu.
“Tata a murit! ” aș vrea să-i strig. Dar nu o voi face, pentru că ea s-ar pune pe plâns și dacă plânge ea probabil că plâng și eu și atunci ar descoperi o cale pe unde să se strecoare în cetatea mea. Și nu am de gând să-i permit să facă o breșă cu ajutorul calului troian al compătimirii. Eu mă duc acasă, să-l înmormântez pe tata și să mă confrunt cu familia mea, și ea ar fi trebuit să fie cu mine. Numai că ea nu mai este a mea. Omul se căsătorește ca să aibă un aliat împotriva familiei, dar eu mă îndrept acum spre tranșee de unul singur.
Jen clatină trist din cap și îi văd buza de jos cum tremură, văd lacrima care i se adună în colțul ochiului. Nu mai pot s-o ating, s-o sărut, s-o iubesc sau, așa cum s-a dovedit, nu mai pot să port cu ea o conversație care să nu degenereze, după primele trei minute, în furioase reproșuri reciproce. Dar mai pot încă să o întristez și, deocamdată, va trebui să mă mulțumesc și cu atât. E drept că ar fi cu mult mai ușor dacă n-ar insista să fie așa de afurisit de frumoasă, dacă n-ar avea un corp așa de lucrat la sală, părul așa de mieros la culoare și ochii așa de mari, dacă n-ar părea așa de vulnerabilă. Pentru că, până și acum, după tot ce mi-a făcut, ceva în privirea ei mă face să vreau s-o protejez cu orice preț, chiar dacă știu că eu sunt cel care ar avea nevoie de protecție. Lucrurile ar fi cu atât mai simple dacă ea n-ar fi Jen. Dar este ea și, acolo unde odinioară exista iubirea cea mai pură, acum nu a mai rămas decât o groapă plină de veninul furiei și al resentimentelor și un fel nou de dragoste, întunecată și strâmbă, care doare mai rău decât toate celelalte adunate împreună.
– Judd.
– Trebuie să plec, îi spun și deschid portiera.
– Sunt însărcinată.
N-am fost niciodată împușcat, dar presupun că așa trebuie să te simți în fracțiunea aceea de secundă când ești suspendat în neant, exact înainte ca durerea să ajungă din urmă glonțul. Jen mai fusese odată însărcinată. Când a aflat, a plâns și m-a sărutat și am dansat în baie amândoi ca niște idioți. Dar copilul nostru a murit înainte de a se naște, sugrumat cu cordonul ombilical, cu doar trei săptămâni înainte de termen.
– Felicitări, zic, sunt sigur că Wade o să fie un tată minunat.
– Știu că nu e ușor pentru tine, dar m-am gândit că ar trebui să o afli de la mine.
– Ei, acum am aflat.
Mă urc în mașină. Jen se așează în fața ei, așa că nu pot demara.
– Te rog, spune ceva.
– Ok. Să te ia dracu’, Jen! Să te ia dracu’ de tot! Sper ca plodul lui Wade să aibă mai mult noroc acolo, în pântec, decât a avut al meu. Acum pot să plec?
– Judd, spune Jen, cu o voce șoptită și nefirească, nu poți să mă urăști chiar în halul ăsta, nu-i așa?!
– Ba da, pot, îi spun și mă uit fix la ea, cu toată sinceritatea de care sunt acum în stare.
Poate că durerea complicată provocată de moartea tatei a început în sfârșit să-mi întindă nervii sau poate că e doar din pricina felului în care Jen se dă înapoi, ca izbită de un pumn, însă, oricare ar fi cauza, durerea intensă pe care am zărit-o – preț de o clipă, înainte să apuce să-și ferească privirea – fulgerând dincolo de iazurile adânci ale ochilor ei, este aproape suficientă ca să mă facă să o iubesc din nou.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Litera, colecția Premium. Traducere de Cornelia Marinescu.