Și a fost și al 21-lea Congres Mondial al Istoricilor. De data
aceasta la Amsterdam, între 22-28 august. Mai înainte, al 20-lea,
fusese la Sydney. Și mai înainte – la Montreal, în Canada.
Congresele istoricilor sunt organizate de Comitetul Internațional
al Stiințelor Istorice (CISH sau ICHS), fondat la Geneva, la 15 mai
1926. Acesta este organismul permanent care reunește reprezentanții
științei istorice din lume și dezvoltă contactele dintre ei și
schimburile personale.
Congrese ale istoricilor s-au ținut și înainte de 1926, la
intervale diferite, dar după primul război mondial a apărut
necesitatea de a înlocui reuniunile temporare cu întâlniri
regulate, întâlniri organizate de o instiutuție stabilă, unde
istoricii să-și confrunte metodologiile, rezultatele muncii lor. La
crearea sa, CISH nu reprezenta decât 19 țări, toate europene, plus
SUA. Înființarea Congresului marca voința reconcilierii dintre
istoricii francezi și cei germani, cu medierea celor americani și
englezi și, totodată, îngăduia țărilor emergente din Europa
Centrală și Orientală “deschiderea unei vitrine spre lume”, după
expresia istoricului polonez Jerzy Kloczowski.
În interbelic CISH organizează trei congrese, în 1928, la Oslo, în
1933, la Varșovia și în 1938, la Zurich. CISH era cât pe ce să
dispară în tulburarea provocată de al doilea război mondial, dar,
după 1950, din fericire, își reia activitatea și de atunci încoace
organizează regulat întâlnirile istoricilor, din cinci în cinci
ani.
Activitatea sa cunoaște o primă fază, între 1950, congresul de la
Paris și 1990, congresul de la Madrid, și o a doua, din 1990
încoace, perioadă în care se extinde, încercând să cuprindă toate
continentele. În prima fază CISH ajunge a fi o interfață între
istoricii din blocul comunist și cei din țările Vestului. Exemplul
cel mai evident e Congresul de la București, din 1980, un adevărat
succes de organizare și de dezbatere a chestiunilor metodologice și
de conținut ale cercetării istorice. Un rol important joacă CISH în
menținerea dialogului dintre istoricii din cele două Germanii și în
procesul de decolonizare, în timpul căruia se repun în discuție noi
valori și pentru susținerea lor apar noi actori.
După căderea comunismului, CISH și-a arătat clar dorința de a fi
asociația mondială a tuturor istoricilor. A primit în rândurile
sale istorici din toate părțile lumii, renunțând la eurocentrismul
care încă îi marca activitatea. Se ajunge astfel la “o
internațională a istoricilor”, la care visa Henri Pirenne încă în
1926, la Geneva, un loc unde să se realizeze un schimb de păreri
asupra activității în domeniul istoriografiei, asupra dezvoltării
sale. Totul într-un climat de libertate, climat dorit și în sfîrșit
realizat. Istoriografia își afirmă, în acest climat, defiența sa
“față de dictatura unei istorii dominate de ideologia din mediile
naționaliste”, după expresia lui Jean-Claude Robert.
Același istoric, din calitatea sa de președinte, până acum al CISH,
aprecia că trei sunt curentele principale care se pot surprinde în
domeniul istoriografiei în zilele noastre. Mai întâi
profesionalizarea tot mai pronunțată a meseriei de istoric și,
deci, creșterea numărului de specialiști. Un tip mai nou de
specialiști care nu se dau în lături de la discursul epistemologic
(de observat atenția acordată diferitelor provocări lansate
istoriografiei după linguistic turn, inițiat în SUA), dar rămân, in
același timp,strâns legați de document. Vorbe ca acelea ale lui
Lucien Febvre, din 1951, rămân actuale: “Noi plecăm tot timpul de
la documente, din instinct, noi ne aruncăm toți cu o bucurie
perversă asupra documentelor de arhivă”.
Cel de-al doilea curent afectează întinderea cronologică a câmpului
de cercetare al istoricului (Francois Deridarida vorbea de
dilatare, în amonte, prin reculul limitelor preistoriei și, în
aval, prin creșterea interesului pentru istoria timpului prezent.
Istoria acestor limite este astăzi mai bine integrată discursului
istoricului, iar istoria timpului prezent se bucură de mai multă
considerație. Până nu demult stăruia părerea că “după 1914 nu se
face istorie ci jurnalism”. Modul acesta de a vedea lucrurile este
astăzi considerat stereotip și istoria imediată a intrat în
preocupările curente ale istoriografiei, fiind considerată o
modalitate de a înțelege mai bine prezentul.
Un al treilea curent este acela al globalizării, fenomen care se
referă nu doar la economie, ci și la toate transformările
culturale. Practicile și cunoașterile istoricului sunt pe cale de a
se modifica. Istoria e chemată tot mai mult să iasă din cadrul
național, metoda comparativă e tot mai des uzitată și invocată.
Henri Pirenne în 1923, în deschiderea congresului de la Bruxelles,
își intitula discursul “Metoda comparativă în istorie” și continua
preocupări exprimate încă din 1900, la Congresul de la Paris și la
Roma, din 1903. Deci metoda comparativă nu se folosește doar din
zilele noastre, dar abia acum a devenit universal acceptată.
Istoriografia se deschide astăzi spre o viziune transnațională. Nu
se mai pot înțelege altfel fenomene de anvergură precum
urbanizarea, industrializarea, creșterea demografică și
consecințele sale, evoluția culturilor, permanența structurilor
rurale. Orizontul pur național nu îngăduie nicio încadrare și nicio
explicație de ansamblu. Cadrul cercetării istorice se lărgește și
caută să integreze rezultatele diverselor culturi.
“Să încetăm, dacă nu vă supărați, să discutăm la infinit de la o
istorie națională la altă istorie națională, fără să ne înțelegem
între noi”. Sunt cuvintele lui Marc Bloch din 1928, care rămân
mereu actuale. El insista pe necesitatea înțelegerii între
istorici, evitând izolarea lor în istoriile naționale respective.
Ceea ce nu e deloc ușor de realizat. Rolul CISH și al congreselor
istoricilor este tocmai facilitarea unui dialog constant între
istoricii din toate țările, din toate perioadele istorice și de
toate specialitățile.
CISH nu e singurul actor al cooperării internaționale. Trăim în
epoca unei maxime expansiuni a schimburilor între istorici. Și alte
organizații internaționale încurajează contactele. UNESCO a jucat
și continuă să joace un rol important în politica de cooperare
internațională. Rezultatul a fost publicarea seriei monumentale
L’Histoire de l’humanite, ale cărei prime volume au apărut încă din
1963 și, de asemena, publicarea unor serii de istorii regionale.
UNESCO publică rapoartele comisiilor specializate. De pildă,
profesorul Geoffrey Baraclough a publicat rapoartele sale privind
tendințele cercetării în științele sociale din anii 1965-1972, la
Paris sunt publicate lucrările colocviului din 1986 ‘”A fi istoric
astăzi”. În 1998 UNESCO a încheiat un parteneriat cu CISH, care a
îngăduit organizarea a zeci de colocvii în diferite regiuni ale
lumii.
Creșterea susținerii financiare a cercetării în domeniul
universitar a îngăduit o mai intensă colaborare universitară, de
care istoricii au profitat, în ideea unei tot mai active
colaborări. S-au afirmat, totodată, alte organizații, cum sunt
World History Association, întemeiată în 1982. Aceste organizații
organizează congrese și publică reviste științifice. Internetul a
permis nașterea unor întregi rețele de comuniicare, necontenit
diversificate.
Viitorul CISH rezidă în favorizarea intensă a întregului sistem de
cooperare internațională. Organizația Internațională a Istoricilor
nu poate fi, cum se exprimă Jean-Claude Robert ‘”motorul evoluției
istorice”, dar ea poate pune în evidență mutațile din domeniul
cercetării, al scrierii și predării istoriei. Naționalismele și
fragmentările diverselor identități din interiorul diferitelor
state pot fi tot atâtea frâne în internaționalizarea istoriei. Și,
se vrea sau nu se vrea, istoria, reprezentarea trecutului, joacă un
rol esențial în construirea conștiințelor și a
mentalităților.
CISH a căutat, în ultima vreme mai pronunțat decât anterior, să
depășească limitele Europei Occidentale. Organizația era virtual
absentă din Africa, Orientul Mijlociu, America Latină, Asia de
Sud-Est, Oceania. De asemenea, din lumea de cultură musulmană.
Rezultatele nu sunt mulțumitoare. Preeminența istoriei europene
rămâne evidentă în congresele CISH. Majoritatea comunicărilor este
dată de europeniști, care vorbesc altor europeniști. Nu
întâmplător, așa cum s-a putut constata mai cu seamă la congresul
de la Montreal, istoricii canadieni sau cei din SUA erau puțin
interesați de Congresul de Istorie, pentru că nu se regăseau în
CISH.
O etapă în mondializarea istoriei este marcată de congresul de la
Sydney. Pentru prima dată un congres se ținea în emisfera sudică.
Cu congresul de la Amsterdam CISH se reîntoarce în Europa, într-o
țară unde s-au desfășurat primele reuniuni ale istoricilor
(Congresul de la Haga din 1898). Temele și ședințele de lucru ale
Congresului de la Amsterdam au fost stabilite la adunarea generală
de la Beijing din 2007. Temele principale au fost trei: Căderea
imperiilor (organizator prof. american Roger Louis), Orașul ca
produs cultural (organizator istoricul finlandez Marjatta Hietala)
și Religie și putere (organizator americanul Mark Pegg). În afara
acestor teme, lucrările s-au desfășurat în cadrul comisiilor
Congresului: de istorie contemporană a Europei, de studii slave,
istorie a revoluției franceze, astronomie și astrologie, istorie a
revoluției ruse, istorie a creștinismului, istorie a cruciadelor,
istorie socială, istorie a Univerităților, istoriografie și teorie
a istoriei, istorie a relațiilor internaționale, istorie a
Adunărilor de stat, a Sud-Estului Europei, istorie militară
comparată, istorie demografică, educație fizică și sport, s-au
desfășurat în cadrul unor mese rotunde sau ședințe speciale.
Istoricii români au participat la tema principală privind
destrămarea imperiilor (comunicarea noastră privind schimbările
teritoriale, consecință a căderii imperiilor de la sfârșitul
primului război mondial, cu un studiu de caz privind situația din
Sud-estul Europei), și la mai multe dintre comisii (cu comunicări
ale academicienilor Dan Berindei, Răzvan Teodorescu, Ioan Aurel Pop
și a cercetătorului Ioan Bolovan sau cu participări la discuții:
prof. Dumitru Preda, Sorin Antohi, Cristian Luca …).
Congresul și-a ales noile organe de conducere. Ca președinte, a
fost aleasă profesoara finlandeză Marjatta Hietala. Au fost, de
asemenea, aleși noii președinți și noii membrii ai comisiilor (de
pildă, la Asociația Internațională de Istorie Contemporană a
Europei, ca președinte, în locul lui Jacques Bariety, a fost ales
istoricul britanic John Keiger, de la Universitatea din Salford).
Și istoricii români au obținut unii reprezentanți în plus, pe Ion
Bolovan la Comisia de Demografie, Dumitru Preda la Comisia de
Istorie a Relațiilor Internaționale și Ion Bulei, la Asociația
Internațională de Istorie Contemporană a Europei.
Începând cu numărul următor, vom prezenta comunicarea ținută la al
21-lea Congres Mondial al Istoricilor de prof. univ. dr Ion
Bulei.î
In imagini: 1. Amsterdam, loc de desfășurarea a Congresului Mondial al Istoricilor; 2. Sala lucrărilor
ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București, a fost atașat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneția. In prezent este și director al Institutului de Stiințe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaționale de Relații Internaționale și în colegiul de redacție al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluției fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaționale, a publicat un număr considerabil de articole, studii și cărți pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României și a primit Premiul Academiei Române și Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa “Scurtă istorie a românilor” a apărut nu numai în numeroase ediții în românește, dar și în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană și greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofițer, în anul 2000.