Liana Cozea este critic și istoric literar, profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității din Oradea. Este absolventă a Facultății de Filologie a Universității Babeș – Bolyai din Cluj, secția Limba și Literatura Română (1967), luându-și licența și în Limba și Literatura Engleză la aceeași facultate (1981). A publicat câteva volume, meditații asupra literaturii feminine interbelice și contemporane românești: Prozatoare ale literaturii române (1994), (Premiul M. G. Samarineanu al Revistei Familia, 1995), Cvartet cu prozatoare (1997), Portretul unei Doamne – Dana Dumitriu (2000), Exerciții de admirație și reproș. Hortensia Papadat – Bengescu (2002), Confesiuni ale eului feminin (2005), (Premiul pentru critică și istorie literară al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, 2006), Scriitoarea (volum în colaborare, 2009), Mozaic literar (2009).
Al doilea Eu – reflectat în pagini de confesiuni, memorii și jurnale ale unor scriitoare, spirite academice și figuri marcante ale societății românești interbelice și contemporane: Maruca Cantacuzino Enescu, Nina Cassian, Gabriela Melinescu, Ioana Em. Petrescu, Alice Voinescu -, este privit și analizat cu finețe și empatie de Liana Cozea. Retrase între filele secrete ale jurnalelor, aceste ființe fragile doar în aparență își întorc gândul spre trecut sau fixează momentul prezentului, în consonanță cu experiențele și dramele personale, în contexte social-politice nu tocmai favorabile. Atât de neasemenea una alteia, prin personalitatea lor accentuată, autoarele acestor scrieri încărcate de subiectivitate aparțin totuși aceleiași familii de spirite, intelectuale lucide, ființe sensibile seduse de nevoia de a se mărturisi; ele efectuează o introspecție, o operație solitară, reluată mereu și mereu, prin care dobândesc o mai bună cunoaștere de sine, cale predilectă pentru a se modela și remodela.
Spune Liana Cozea: “După ce am publicat, în 2005, volumul Confesiuni ale eului feminin, am resimțit în chip firesc nevoia de a supune lecturii mele interpretative și alte jurnale, aparținând unor euri hipertrofiate, scriitoare și/sau personalități marcante ale literaturii și culturii române moderne și contemporane. S-a conturat, în acest fel, profilul autoarei de jurnal, un profil extrem de expresiv și de complex. Nicio intenție polemică, întemeiată pe marca de gen, nu mi-a impulsionat demersul, găsind adesea asemănări frapante cu literatura confesivă a unor autori români și străini. Deși, apelând la un truism, talentul nu este determinat de sex, totuși în eseistică și diaristică, componenta feminină este mai lesne detectabilă. În societatea aleasă a celor dispuși să-și dovedească cruzimea sincerității se află și autoarele, din ale căror pagini răzbate freamătul existenței vii, palpabile, pentru că ele, povestindu-se pe sine, descoperă o parte a eului lor ascuns.”
TRECUTE VIEȚI DE DOAMNE ȘI DE DOMNI
O lume risipită și frântă
(Maria Cantacuzino Enescu)
Amintirile prințesei moldave este un volum captivant, melancolica îngândurare și redeșteptare de lumi trecute ispitesc și întrețin interesul cu atât mai mult, cu cât se dezvăluie treptat un talent de memorialist și portretist în persoana unei Doamne care, prin originalitatea, capriciile de femeie inteligentă, cultivată și frumoasă, prin calitatea de însoțitoare și muză unică a lui George Enescu a stârnit interes și adversități, deopotrivă, simpatii sau denigrări ardente. Este cartea unei triste inadecvări pasagere cu lumea și cu unii oameni, dar și a unei consonanțe de un tip special, a unui acord deplin, chiar dacă nu întotdeauna reciproc, cu mari nume ale unei perioade ce n-a fost ferită de degradări și convulsii fundamentale.
Mai puțin interesată de complexitatea anilor interbelici, dezamăgită, în final, de îndârjirea consolidării noului regim comunist, Maria Cantacuzino își înregistrează amintirile personale sau pe cele ale Mamei cu sinceritate meticuloasă și afecțiune, dar și cu ironie și amărăciune, sub semnul timpului ce trece și duce cu sine, în uitare, nume și fapte, întâmplări și oameni din familia ei de boieri moldoveni care “au respins întotdeauna distincțiile și pretențiile de castă, cunoscându-și valoarea personală; modești știau bine din ce neam înalt și necontestat se trăgeau”. Ea creează și re-creează astfel un spațiu geografic și istoric prin talentul și știința de a-și separa strămoșii de restul lumii, punându-i sub lumină și lupă măritoare, pentru a-i integra apoi din nou în lume, proiectându-i pe un fundal din care siluetele și fețele lor se detașează lămurit ca în tablourile votive din vechile mânăstiri, portretele ei însă dobândesc, prin ceva anume, o a doua și o a treia dimensiune care le conferă adâncime, autenticitate și le însuflețește în depănarea fluidă a spunerii ei.
Uitarea nu este cu putință și nu este îngăduită căci “cea mai antipatică, de nu cumva cea mai rea dintre apucăturile noastre congenitale de moldoveni, această impietate față de trecut și față de morții noștri, oricât de importanți ar fi fost ei”. Cu atât mai mult, cu cât în povestea ei de neconfundat știe că luminează și reînvie un univers al cărui component și martor este, că această calitate a ei de “expert” al lumii exterioare și interioare o obligă, îi este îndatorire pentru a nu se risipi, pentru a se conserva nealterate patima laolaltă cu nepăsarea, generozitatea, dar și egoismul, sastiseala, dar și interesul unei clase infinit libere, dar și copleșită până la sufocare de amestecul uluitor de calități și defecte. “Ciudat amestec de neglijență și visare, de ritual și ritm cvasi-religios, de umilă supunere și de mândrie dârză în acest «las’ că merge și așa» oriental, propice sufletului de contemplativi ce suntem. Să îndrepți ceva prin legi și metode de precizie occidentale ar însemna, până la urmă să aduci atingere atât sufletului individului cât și tradițiilor țării”.
Oricâtă indignată amărăciune și pătimașă obidă i-ar stârni vechii boieri moldoveni, din al căror os se trage și ea, lăsând la o parte pudorile, dar și uitând de alarmanta lor iresponsabilitate, Maria Rosetti-Tescanu, viitoarea prințesă Cantacuzino, comunică un autentic și de necontestat parti-pris, o subiectivitate subtil înțeleasă, o îngăduință iubitoare și o iremediabilă tristețe. “După ce a atins apogeul prin câteva specimene ca bunicul (Jora) și alții din acea vreme, aristocrația noastră moldavă merge, slăbiciune sau generozitate, amândouă poate, din renunțare în renunțare, până când nu mai rămâne decât o amintire”. Cu o nechibzuință și un dezinteres pentru valorile materiale, cu “fantezii primejdioase” atât de specifice ei, “sărăcită, mereu mai inconsistentă, pe măsură ce pământurile și conacele străvechi se duc la parveniți”, mândra boierime manifestă o totală “ignorare, o indiferență barbară față de obiectele și valorile de artă. Barbari în stare să facă troc cu un tablou de El Greco pe o litografie care le-ar fi mai pe plac, așa cum cei din tribul Cafrea dau perlele și fildeșul pe neînsemnatele zorzoane de sticlă din Europa”.
Cu o asemenea ascendență, pe linie maternă Rosetti-Pribești, Negri și Jora, pe linie paternă Rosetti-Tescanu, coborând până prin secolul al XVI-lea, Maria Cantacuzino Enescu și-o asumă cu luciditate, însușirile și cusururile, metehnele, dar și virtuțile de necontestat, influențele, înrudirile și incompatibilitățile oferă un spectacol captivant. Evocând o clasă la modul generic, îi exemplifică atributele pozitive sau negative prin propria-i familie și își supune ascendenții și pe sine însăși unui ecorsaj neîndurător, dar drept, cu luciditatea femeii inteligente care a fost.
Fără pretenții literare afișate, dar cu o conștiință certă de memorialist autentic, autoarea intră cu seriozitate în jocul amintirilor și al dezvăluirilor incomode, își surprinde cititorul prin diversitatea de mijloace, prin ironia fină bonomă uneori, alteori caustică, printr-un simț al umorului intrinsec și prin portretele bine desenate ale strămoșilor sau contemporanilor săi. Este certă capacitatea ei de a-și apropria amintirile Mamei și ale bunicii, redându-le autentic, încât Memoriile prințesei moldave abundă în personaje din cele mai pitorești, deși mulți din cei menționați îi sunt necunoscuți nemijlocit și oferă un spectacol captivant, recreează atmosfera de răsfăț a timpului, au farmecul și puterea de seducție ale povestirii bine rostite și bine scrise și alcătuiesc o veritabilă “autobiografie”, despre care se spune – în epoca modernă, că “tinde să se confunde cu romanul”. (Jacques Le Rider, Jurnale intime vieneze. Traducere din limba franceză și prefață de Magda Jeanrenaud, Iași, Polirom, 2001, p. 89).
Cel dintâi capitol, Din vechii Tescani, ca și părți din cel de-al doilea, Cantacuzinii, au valoare prin unitatea de timp și spațiu, ca și printr-o reușită obiectivare ce scapă astfel inerentului narcisism al autorului de jurnale sau memorii, căci diaristul sau memorialistul “suferă prin definiție de o hipertrofiere a eului și crede că viața lui poate fi interesantă pentru a fi trecută într-un caiet secret și, apoi, pentru a fi citită de alții”. (Eugen Simion Ficțiunea jurnalului intim, vol. I, Există o poetică a jurnalului? București, Univers Enciclopedic, 2001, p. 245). Viața autoarei stârnește interesul prin copilăria “fabuloasă”, intersectată de amintirea străbunilor ce se perindă și se pătrund de chibzuința ce nu le împiedică afirmarea pasionată a lipsei de măsură; prezentului îi este opus trecutul, blamarea obiectivă a metehnelor lor e străbătută de subiectivitatea ardent-îngăduitoare a urmașei celor pentru care viața era sărbătoare sieși suficientă, ignorându-i tragismul, prin inconștiența afișată a faptelor lor reprobabile. “Lipsa de ocupație! marea tară, păcatul capital al aristocrației din Moldova, din acest păcat îi vin toate nenorocirile și decăderea progresivă. Nimic nu progresează, vai, așa decăzută cum este (…) din cauza lenii și a superficialității și mai ales a jocului de cărți”; pe atunci “luxul și eleganța erau foarte puțin obișnuite (…) deși se risipeau averi la jocul de cărți mai ales”.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească