Iluziile mistificării
(Nina Cassian)
Derapajele din “anii romantici”, adăpostirea ei în găoacea protectoare a minciunii aruncă o deasă umbră de suspiciune asupra sincerității autoarei, încât e necesar un efort în plus pentru a obține un credit sporit de credibilitate, pentru a așeza sub semnul onestității oribilul suferinței femeii inteligente, plină de umor și spirit ludic, în fața dragostei.
“…Cu bună știință voi evita referirile de prea crudă intimitate la viața mea erotică nerenunțând însă la pulsația ei esențială, nici la întâmplările cele mai expresive”. Este o avertizare pe muchie de cuțit pentru cine se apropie de viața tumultoasă a poetei, comunicată pe fragmente, în totală libertate de spirit. Nina Cassian pare să sfideze “noțiunea de secret personal și de viață secretă” și își etalează sufletul “afânat” de muzică și iubire. Poezia, muzica, dansul, desenul, dar și dragostea, prieteniile amoroase intră în hora vieții ei, sunt componentele unui spectacol, al cărui protagonist este veșnic disponibil și mereu risipitor. Dacă în poezie și în vederile ei comuniste diarista se înșeală și-și înșeală interlocutorul, prin clare ipostaze de perfidie și duplicitate abil mascate, în probleme de amor nu vrea, și prin urmare nu știe să mintă sau minte frumos, nu cultivă secretul, nu-și menajează nici propria susceptibilitate și nici pe a altora, nu știe ce este prudența și nici privirea complice, în aparență. O franchețe brută și brutală, cu valuri de circumstanțe atenuante, o umilire dar și un orgoliu imens în mărturisirile femeii care a cheltuit o energie “excesivă” în “aventura iubirii”, ce i-a fost “totodată și o sursă de regenerare, de bogăție și de elan”. Însemnările din “celălalt” jurnal, din anii 1975-1976 sau de după 1980, sunt dovada unui spirit analitic încărcat de parti-pris, dar totuși lucid – analitic față în față cu “fenomenul” care a fost Nina Cassian, cu “perpetua flămânzire de turburare de dragoste – foame potolită doar de câțiva ani încoace [care] mi-a consumat o cantitate incredibilă de timp, fie prin acțiunidirecte fie prin unele imaginare”. Iubirile reale sau plasate în plină ficțiune sunt apanajul femeii pentru care ecorsajul real sau simulat devine modalitatea esențială de autocunoaștere, semn al acceptării prețului, al asumării destinului său.
Nina Cassian are ceva de spus despre fatalitatea femeii care a fost marcată foarte de timpuriu de un complex al lipsei de frumusețe, atenuat, dar probabil niciodată depășit, ca o rană care s-a închis, dar a rămas cicatricea vizibilă și deseori dureroasă. “La unsprezece-doisprezece-treisprezece ani mă transformasem dintr-o fetiță drăgălașă într-o adevărată fată urâtă, spre groaza mamei mele în primul rând. (…) Am purtat, fără stoicism, această cruce, adaptându-mă psihic și mental, cu sfidare și autocruzime, cu disperare și spirit competitiv, cu înfrângeri și triumfuri spectaculoase”. S-au estompat prin primul mariaj cu Vladimir Colin, Jany, “sfielile și complexele de inferioritate care îmi dominaseră adolescența bântuită de jind de iubire, de dorul care părea zadarnic de a mă implica într-un sentiment spectaculos (și împărtășit, firește)?!”. Bravând în jurnalul propriu-zis, afișând un aer de siguranță, își demolează statuia prin câteva remarci de bun simț, surprinzând esența interiorității sale, la un interval de peste douăzeci și cinci de ani, cu luciditatea care a caracterizat-o, dar și acea specială capacitate de înțelegere pentru cea care a fost și cea care a rămas: “Mă credeam «foarte tare», voiam într-adevăr «verificări», eram convinsă că rezist”. Cu o patimă greu de egalat a adevărului notează: “păstrându-mi trăsăturile «necurate», având în continuare «sadismul adevărului» și asumându-mi deseori structura «Lilith», a trebuit să mă recunosc nu o dată învinsă”. Tânjind după echilibru, avea nevoie de concesii și, “neputând obține «integralul» m-am mulțumit cu parțialul». Am aflat că «sunt», dar că nu «rămân» Nina Cassian, în sensul trufaș, olimpian, visat cândva”. Succesele tinereții, “forțând realitatea, intimidându-mi partenerii” au avut drept pandant “eșecuri grave și spectaculoase” asumate, însumate, și depășite
O serie de consemnări – scene impregnate de erotism – pot aparține în egală măsură vieții, dar și ficțiunii, și se circumscriu unei realități exacerbate sau, mai degrabă, percepută astfel de ființa surprinsă de propria-i feminitate, de excesivitatea ei erotică. La șaptesprezece ani “băieți și bărbați s-au apropiat de mine, în ciuda (sau, poate datorită?) trăsăturilor mele. Îmi fusese descoperită feminitatea, amestec, probabil atrăgător, de forță și vulnerabilitate și, foarte curând, complexul meu de inferioritate a explodat în orgoliu. Orgoliul meu se baza în cea mai mare măsură pe credința nestrămutată că eram multitalentată (îndoielile și crizele au apărut mai târziu…) și, evident, «nepereche»”.
Marcată de un libido perpetuu treaz, de “handicapul meu sexual”, cum îl numește ea, diarista se analizează și se psihanalizează ani la rând, nemulțumită de rezultatul sondajului. “Pe plan erotic – notează ea în 1975, referindu-se la anul 1948 și la jocul ei provocator cu bărbații din jur – mă aflam în plină și furibundă «încercare a puterii», urmare certă a acelei crize din adolescență, a jindului fetei urâte după o mare dragoste improbabilă. (Dar oare astăzi, după atâta plenitudine amoroasă și cu dureri și cu triumfuri deopotrivă intense, pot eu considera cicatrizat vechiul complex?)”. Impasul odată definit și asumat și, aparent, depășit, începe uneori să-și piardă conturul de realitate normală, franchețea formulărilor se încarcă de o notă de absurd, atunci când erotismul ei își caută un suport în politic și când acesta din urmă devine criteriu al selecției, căci cel iubit trebuia să devină “dacă nu comunist”, măcar să renunțe la a fi “un dușman al ideilor mele”. Și totuși, Nina Cassian poate fi înțeleasă și este chiar credibilă, pentru că aparține unei categorii de femei cu o extraordinară disponibilitate afectivă și erotică, blamabilă și de unii blamată, poate, cine știe, invidiată de semenele ei. În America singurătății anului 1988, cuvântul “dragoste” devine un termen abolit și îl pronunță “ca și cum aș fi încă vie, pe stil vechi, ca și când speranța și speculația n-ar fi cei mai mari dușmani ai mei”. Absența unui partener, după câțiva ani de văduvie, o face să se simtă bântuită de “dorul de iubire”, își vede viața sfâșiată “Și încep să mă urăsc. Îmi urăsc biologia. Nu și biografia care numără extazuri și căderi – dar care avea o logică, o consecvență, un tip de armonie pe care l-am pierdut”. Sunt mărturisiri care pot surprinde, fără a șoca însă, atunci când defineau o stare de fapt care s-a perpetuat câteva decenii în șir. “În inima mea aveau loc doi și trei (nu mai mulți) bărbați, acesta e adevărul, atât de greu de explicat – se destăinuie ea prin anii 2003-2004. Oare mă va crede cineva dacă voi declara că în această îmbrățișare nu intra niciun fel de confuzie sau promiscuitate? Oare mă va crede cineva când voi afirma că eram pură de fiecare dată, că nu înșelam și nu mințeam pe nimeni? Cei care m-au cunoscut cu adevărat – în primul rând Ali – pot da mărturie”. Ceea ce conta pentru ea – luând drept realitate propria-i mărturisire – “era A IUBI ȘI A FI IUBITĂ, și nicidecum actul fizic («prelungirea dragostei cu mijloace de forță»)! Și acesta mi-a fost statutul în întreaga mea existență”.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească