Destinul unei scriitoare
Ars amandi – De amicitia
(Gabriela Melinescu)
În 13 decembrie, 1983 moare Nichita Stănescu, “ființa cea mai iubită din viața mea, dacă se poate spune așa ceva. Se poate spune, cred, pentru că numai în tinerețe iubești cu adevărat și intri de bunăvoie în acea boală divină care e iubirea, în care se ascunde ceva cu mult mai mare decât iubirea închipuită de oameni (…) o parte din mine, poate partea cea mai frumoasă a vieții mele, dispare acum, la sfârșitul acestui an îngrozitor în care am fost pedepsită crunt, de două ori, prin dispariția mamei, pe care n-am apucat s-o văd după atâția ani și apoi prin moartea lui Nichita care m-a învățat durerea și marea generozitate, Nichita, pe care n-am încetat niciodată să-l iubesc, pentru că dacă iubești cu adevărat asta nu trece”. Suferința prezentului cheamă suferința din bucurie a trecutului într-o confesiune autentică, relevând trăirea intensă în preajma acestui “prinț” al poeziei căruia Gabriela Melinescu, chiar demontându-i mecanismele subtile ale degradării fizice și morale, îi alcătuiește un minunat și de neuitat portret indirect, printr-o întristată dar veritabilă obiectivare. “Nichita era atât de interiorizat și trăia viața exterioară ca pe ceva fără preț, exact ca marii prinți”. Natura sa bogată și extraordinara lui dotare “Nicolae [Breban], ca și mine, crede că el este darul cel mare, nemeritat al culturii române. Aici mulți critici s-au mirat că un asemenea poet a putut să apară într-o țară care se zbate în provincialism și într-un context istoric imposibil”; i-au fost paradoxal nefavorabile, “faptul că e nobil, în toate sensurile acestui cuvânt”, ceea ce i-a adus lui Nichita mereu catastrofe, dar el într-un fel și-a asumat riscul degradării, căderea pe același plan cu cei care erau deja degradați de întâmplarea de a nu fi la înălțimea lui”. Un risipitor îl vede scriitoarea pe foarte talentatul poet, puternic în și prin harul lui, atât de neasemănător altora din generația sa, dar de o mare slăbiciune în a-și accepta talentul, purtat ca pe o veșnică povară, de unde, poate, atitudinea sa nu odată gregară, incapacitatea de a refuza compania înjositoare, nedemnă a companionilor săi. “și ca om Nichita este omul cel mai vulnerabil, nu poate niciodată să fie singur, în această privință seamănă cu René, preferând compania oricui în locul singurătății. El nu se gândește nicio clipă la «valoarea lui» sau la «geniul lui», ca mulți scriitori, el știe că o ființă umană, cât de declasată ar fi, este un mister, un miracol și preferă prezența acestui miracol în locul vidului amenințător”. Dragostea nestinsă pentru poetul stins prea devreme îi inspiră deopotrivă elogiile pentru geniul său poetic, dar nu-i întunecă rațiunea și nu-i diminuează obiectivitatea în a-i recunoaște și blama concesiile, compromisurile sau greșelile de neiertat: natura sa de excepție “neînțeleasă de noii săi prieteni ar trebui protejată pentru că o asemenea personalitate nu se naște des într-o cultură”. Tot astfel “sensibilitatea-i ieșită din comun (…) îl face mereu să fugă de viață în triviala, gregara neviață”. Un om de “grandoarea sufletească a lui Nichita” este însă lesne de manipulat “făcând din el iresponsabil, un bufon un politruc”, “din delicatețe un geniu poate ușor să cedeze altora și să se distrugă”, iar lipsa lui de mândrie “este uluitoare, el cel mai nobil dintre poeții pe care România i-a avut vreodată”.
Vulnerabilitatea lui Nichita Stănescu își are sorgintea în înseși calitățile sale excepționale, toți “trăgându-l în jos”, toți “voiau să se înfrupte din el, să-l folosească înjosindu-l” implicându-l în situații obscure și degradante “din care niciun arhanghel nu se putea retrage”, candoarea îl făcea “neputincios în fața atmosferei gregare în care era silit să trăiască”.
Scriitoarea plasează sub semnul miracolului întâlnirea cu înzestratul poet, vorbește de “acea vrajă când ochii lui Nichita, la fel de neobișnuit de albaștri, s-au pus pe mine” și visul îndrăgostiților, “hotărârea mea și mai ales a lui Nichita «de a îmbătrâni împreună», imaginea în care îi plăcea să se vadă într-un cărucior împins de mine: el sătul de ani și de împlinirea vieții lui de geniu! Toate astea erau numai glume și vise de oameni drogați de elixirul iubirii?” Efemeritatea iubirii, vremelnicia sentimentelor și a stării de bine și de fericire, bucuriile cu inserțiile lor dureroase, visurile de moarte împreună, treptat se risipesc în mansarda doamnei Unanian, o mansardă care e ca “un fel de subsol cocoțat sub acoperiș”, unde “veneau, fără încetare cohorte de ființe bizare, mai ales femei, exact tipul de femei descrise de Henry Miller, les allumeuses pline de acea viață gregară plină de sublim a rataților plini de talent” ce l-au împins la moarte pe Nichita prin “falsa lor adulație”. Bucuria și tristețea, componente ale vieții cu Nichita Stănescu în viața reală, din prima tinerețe, reapar în visele complexe, prin lirismul și absurditatea lor atât de ademenitoare, dorite ca un adaos al vieții diurne. “Din nou visul din Toscana unde trăiesc din nou cu Nichita (Stănescu), deși n-am călătorit cu el niciodată în Italia. El are fața albastră, în același fel cum Krișna, cel mai frumos zeu, a avut-o înainte de a deveni gri-închis în ultima încarnare. Nichita mă asigură de infinita lui iubire, așa cum numai un zeu poate face […] Acel om cu fața albastră este frumos ca Nichita din anii când l-am cunoscut eu înainte de cădere, de degradare, înainte de metamorfoza prin care el primise un chip grotesc, o mască exterioară pentru interiorul lui care, îmi place să cred rămăsese la fel de profund și de misterios ca întotdeauna.(…) Curios că în aceste vise din Toscana (…) și eu și el păstrăm amintirea vieții anterioare, a vieții penibile, a brutalității relațiilor noastre, da, chiar a urii lui pentru mine”. Aceste vise “ficțiuni”, păstrează în nucleul lor regrete, sentimente intense de culpabilitate, iubire înăbușită, devenită de-o parte sau de alta opusul ei, sunt vise cu acel “zeu albastru care mi-a jurat că nu ne vom despărți niciodată”.
Secretul rezistenței și totodată slăbiciunii Gabrielei Melinescu este îndrăgostirea și, în ultimă instanță, iubirea. Asemenea lui Ianus bifrons, are un chip întors înspre trecut, iar celălalt spre prezent și viitor, pentru că în 1973 “abia vindecată de arsurile altei mari iubiri, mi se propune din nou același lucru îngrozitor: o descindere în flăcările unei infern nou despre care nu știu nimic”, căci anul 1973 înseamnă miraculoasa apariție a lui René Coeckelberghs în viața ei, întreaga ei existență luând o nouă turnură, “jucam o partidă de șah cu miza vieții” și “nu înțelegeam nimic din plasa de sentimente care se aruncaseră peste mine. Eram prizoniera unei stări de spirit care amenința să-mi distrugă echilibrul”. Iubirea pe care i-a dat-o poetului iubit i se întoarce multiplicată, i-o oferă celebrul, generosul și vizionarul editor belgian, stabilit în Suedia și ale cărui superbe scrisori de dragoste, inserate în cărțile jurnalului suedez, închipuie un recital la două mâni, desfășurat, e drept, după încheierea iubirii lor, prin dispariția în neant a bărbatului iubit. Citind și recitind scrisorile lui René, trăiește “invers acum, ca în artă, unde se trăiește altfel decât în viață – trecutul e început – geneză pentru un prezent în care se gestează viitorul”.
“Nu pot trăi fără iubire: este aerul în care focul meu arde existând”, notează diarista, admițând că scrisorile lui René, citate în întregime, “mă țin parcă în ambra iubirii ca un prizonier fericit – numai «prizonierii iubirii» pot fi mulțumiți”.
Confesiunea unei doamne
Scrisori în eternitate
(Alice Voinescu)
Sunt câteva pagini de deznădăjduită franchețe, urmele trecutului se văd, nefericirea își pune amprenta, totul conduce spre autodafarea crudă, nemiloasă “de a nu fi trăit cinstit, ci fals”, de a-și fi ignorat “tumultul sălbatic” din adâncuri, vina fiind numai a ei “în lașitatea mea, în avortonul ce sunt! Lipsa de curaj esențial nu mi-o pot ascunde toate curajurile sociale din care mi s-a făcut o coroană de virtute”. Poate niciuna din Doamnele autoare de jurnale nu a ajuns cu sinceritatea confesiunii atât de departe cum s-a încumetat Alice Voinescu. Nefericirea ei de femeie, mințită și înșelată în tot ce avea mai bun și generos, conduce spre această jupuire de pieile ipocriziei, ale bunului simț și bunei creșteri. Printr-un gest, chiar dacă nu brutal, dar oricum hotărât, împinge deoparte tot ceea ce i-ar putea oculta lealitatea față de sine însăși și trece la mărturisirea și învinuirea de sine.
Fără îndoială, hedonistul care a fost Stello Voinescu, puțin probabil să-și fi înțeles adecvat docta, subtila și rafinat-intelectuala soție, chiar dacă nu i-au lipsit inteligența și spiritul. Egoismul său funciar, cultivat de însăși partenera sa de viață îl conduce spre o cecitate cronică. Nu atât răutatea, cât acest egoism predominant, ca și neîndoielnicele complexe de inferioritate minează înțelegerea celor doi, fac imposibilă orice tentativă de reconstituire a iubirii. Este evidența unei înstrăinări, a unei distanțe ce se mărește prin absența cuvintelor și escamotarea pasiunii inițiale. Nefericirea lor dobândește accente dramatice, se apropie momentul uitării și metamorfozării iubirii în ură, fără drum de întoarcere. Echivalențele acestei rupturi o reprezintă tristețea autoarei, sărăcia cuvintelor pentru a o exprima, de unde continua autoblamare pentru reprimarea senzualității, ca și pasivitatea care înlocuiește orice inițiativă, transformată în renunțare. Nici viața lui Stello nu cred să fi fost una paradisiacă, deși chefurile și escapadele amoroase cu femei inferioare intelectual nevestei ar putea pleda în favoarea unui trai lipsit de gânduri și de griji. “Liber” sau “anarhic” cum e văzut de partea adversă, incorigibil “copil incorigibil”, “mare copil” – bărbat care refuză să se maturizeze lângă o soție prea rațională și prea matură -, avocatul Stello Voinescu e un “superficial iremediabil în ale inimii”, e omul care “se falsifică cu vrere”, după cum ea însăși își falsifică existența cu “rigiditatea principiilor și nevoia de argumentare”, de unde convingerea “cred azi că nici eu nu sunt bună pentru el, cum nu e el bun pentru mine”, incapabil de a lua parte la “păsul ei de om”. Din nou, autoînvinuirea resuscitării lucidității lui amorțite: “Destul l-am tulburat că a aflat ce e bine și ce e rău. […] De ce să-l chinuiesc cu gândul greșelii?” Orice experiment în scopul remedierii este sortit eșecului, singura modalitate ar fi una radicală – divorțul, dar principiile și prejudecățile unei femei spiritualizate, trăind în interbelic, se opun gesturilor decisive și dezvăluirii publice a vieții intime, chiar dacă ea conștientizează necesitatea rupturii: “Aci, în cazul nostru nu sunt de luat măsuri de mijloc […] sau rupi totul, dai tot peste cap și pleci fără milă în lume sau rabzi și taci”. Amarele constatări susținute de gândul lipsei ei de rost, “deplasată din drum”, al pierderii vieții fiindcă a trăit-o “principial, nu ca pe a mea care e unică, concretă, efemeră”, tiparul “pesimist” în care și-a așezat existența îi inculcă adesea gândul sinuciderii pentru a pune capăt vieții “o eroare de tipar”. “Prea sobră”, neprofitând de viață, își constată renunțarea “tragică la viața trupului, pe care a refulat-o” în ea, n-a fost “nici destul de nevinovată ca să nu văd păcatul, nici destul de cinică ca să-l neg. […] Fără grație și fără curaj”, autoarea se află într-un dramatic proces de căutare de sine și autocunoaștere: “De mult n-am mai avut conștiința asta dublă, care mă împarte în subiect și obiect”, mărturisește recunoscându-și o “obiectivitate […] până la dezumanizare”, sesizând îmbătrânirea înainte de vreme și melancolia “cum se ridică în adâncul meu” și o otrăvește.
Rareori se întâlnește în jurnalele Doamnelor o causticitate similară, o atitudine persiflantă, chiar batjocoritoare față de sine. E un atac nimicitor căruia îi face față căci își răscumpără în acest jurnal vina sau vinile închipuite sau reale.
Diarista practică o minuțioasă introspecție, își analizează sentimentele și faptele pe care rațiunea nu le diminuează, din contra, le augmentează. Suferința alături de bărbatul nu atât rău, cât mai curând, nepotrivit și-o pune sub microscop, concluzia nefiind îmbucurătoare, căci constată că a răbdat nu din smerenie, ci din “orgoliu”. De fapt a fost “o slabă care și-a epuizat rezistența din conformism” și și-a îndurat blestemul “să pari ce nu ești”. Estimându-și, fără parti-pris, calitățile și defectele, nefericirea mariajului îi umbrește și viața de dincolo de pereții căminului, constatând cu durere: “Când mă privesc drept în față, mă văd o schemă frumos ordonată, dar o simplă schemă, fără viață”. Absența vitalității pe care i-o provoacă eșecul vieții intime nu-i diminuează forța, “puterea de a stârni simpatie? Nu o pot nega. De unde? Era, pesemne, în mine viață vie, pe care am ținut-o sub obroc; am stins-o din nevoie monstruoasă de a fi «impecabilă». Avea dreptate Fénelon când spune că nu e păcat mai mare decât acest orgoliu. Doamne, ai milă de scârba, de avortonul ce sunt!”
Rari autori sau autoare de jurnal să se supună unui asemenea rechizitoriu, nicio diaristă nu-și smulge măștile cu mai mare brutalitate și nu se judecă atât de sever. Ființa “«călâie», de lepădat” își privește viața trecută găsind-o “anostă și goală”, din această perspectivă viitorul e “gușe și reumatism. Ratare în plin”. O stare de secătuire sufletească și intelectuală îi dă sentimentul trăirii “afară din real” și își reproșează slăbiciunea de a se lăsa chinuită de bărbatul iubit și acceptat “pentru o biată atracție fizică, atât de firească unei fete tinere”, dar și “asceza” în care a trăit. A fost “o lene în natura lui, o lene pentru perfecțiune” de care se contaminează lăsându-se, torturată de “cuvântul lui brutal”, el tipul “emotiv pe care egoismul funciar îl face agresiv”.
Moartea la 8 octombrie 1940 a lui Stello marchează o graniță între prima parte a jurnalului și cea de a doua în care autoarea deconstruiește și re-construiește o altă relație, o nouă relație cu Stello, pe alte temeiuri, pentru că moartea ascunde, dar și escamotează defectele celui plecat, scoțând la lumină inclusiv calități pe care probabil bărbatul nici nu le avusese. Este o atitudine nouă, umil-orgolioasă care o situează pe Alice Voinescu într-o idealitate “Te văd cum te doream să fii” mărturisește ea cu sinceritate. Moartea a rezolvat totul și a deschis un nou capitol din acest neobișnuit roman de dragoste. “Te aștept, Te iubesc adânc ca și cum am continua ce a fost, dar mai bine” și “Niciodată n-am fost mai împreună ca acum. Te iau cu mine oriunde și oricând”.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească