Un roman care nu poate lăsa indiferent niciun cititor. El vorbește despre utopia unui regizor de a pune în scenă Antigona lui Jean Anouilh la Beirut în 1982, în timpul războiului din Liban, care se regăsește în inima infernului. Personajul central, un student întârziat francez stângist, căsătorit și având o fetiță, se împrietenește cu regizorul grec-evreu cu această idee utopică, care moare. Hotărât să-i îndeplinească ultima dorință, pleacă la Beirut și începe repetițiile cu actori amatori din ambele tabere: arta transcende realitatea războiului și a urii, iar aceștia uită pentru câteva ore de faptul că sunt dușmani și luptă unii împotriva celorlalți cu înverșunare în restul zilelor. În masacrul de la Beirut mor cei mai mulți…
O carte de o forță rară, în care poveștile personale și istoria recentă se întrepătrund: tragedia Antigonei, văzută din perspectiva celor care se luptă în Beirut, este pretextul și contextul unei meditații impresionante asupra fragilității valorilor morale în fața ororilor și absurdului lumii.
Reporter, apoi redactor șef adjunct la Libération, redactor la Canard enchaîné, Sorj Chalandon este multiplu premiat ca jurnalist și romancier. Este autorul a cinci romane, dintre care trei premiate (pentru Une promesse a primit Prix Médicis în 2006, pentru Retour à Killybegs Grand Prix du roman de l’Académie française în 2011, iar pentru romanul de față – Goncourt des lycéens 2013).
Tripoli, în nordul Libanului
Joi, 27 octombrie 1983
Am căzut. M-am ridicat. Am intrat în garaj, împiedicându-mă de bucățile de moloz. Flăcări, fum, praf… Am scuipat ipsosul care îmi ardea gâtlejul. Am închis ochii și mi-am astupat urechile cu palmele. M-am izbit de o bucată de zid, am alunecat pe niște cabluri. Jumătate din tavan a fost smulsă de explozie. Schijele de beton lovesc peste tot, în jur, cu zgomotul unei salve de aplauze. Dincolo de o caroserie arsă, o gaură, o prăpastie a războiului, asfalt înflorit până-n inima nisipului. Parcă m-am făcut țăndări, ca atunci când te poticnești pe neașteptate, moale ca o păpușă de cârpă, cu pântecele ca sfâșiat. Tremuram. N-am tremurat în viața mea în asemenea hal. Piciorul drept parc-ar fi dat s-o ia la fugă, să scape de mine, ca o lăcustă speriată, pierdută în iarba de vară. L-am lipit cu forța, cu amândouă mâinile, de pământ. Fiindcă sângera piciorul ăsta apucat de streche, al meu. Nu apucasem să simt ceva. Îmi închipuiam că rana și rănitul sunt una. Că, în clipa impactului, durerea își trimite urlând mesajul. Însă mie, sângele mi-a dat vestea proastă. Nu șocul, nu durerea, doar sucul ăsta al meu vâscos. Pantalonii mi se sfâșiaseră și fumegau. Piciorul zvâcnea ca o amarnică durere de dinți. Sudoarea îmi lipise cămașa de piele. Geanta de voiaj mi-o luasem din mașina lui Marwan, nu și haina, actele, banii, mă rog, tot ce îmi mai rămăsese. Nu mi-am imaginat nicicând că un tanc poate deschide focul împotriva unui taxi.
– Ieși de-acolo, Georges!
Rulam de-a lungul falezei. Soarele începea să se ridice de dincolo de dealuri. Și, fix după curbă, un tanc sirian de culoarea nisipului, la pândă, imens. De-a latul drumului. Druzul a tras o înjurătură și a frânat brusc. Dormeam, așa că am sărit ca ars. Șoferul a intrat în panică și a dat înapoi, pe taluzul de deasupra mării. Carapacea din fața noastră s-a trezit cu un soi de șuierat, un soi de boare, iar țeava tunului a început să se învârtă.
– Ascunde-te, băga-mi-aș!
Am întins mâna spre bancheta din spate și mi-am luat geanta, după care am început să îmi caut pe pipăite haina și pașaportul, fără a scăpa moartea din ochi. Până la urmă am renunțat. Râtul de oțel era de acum chiar spre noi. Mintea îmi dădea pe afară de atâta hărmălaie:
– Doar n-o să tragă! Și n-o să tragă-ntr-un taxi!
Pe turelă erau pictate un romb roșu și un cerc galben. Figuri geometrice binecunoscute în peisajul vieții de elev. Și trei cifre arabe trasate în alb cu vreun șablon. Marwan a traversat șoseaua aplecat, căutând să se adăpostească printre ruinele unui garaj. Pereții erau ciuruiți și negri de funingine. Am deschis, la rândul meu, portiera și am luat-o la goană, cu gura căscată, către ruina ca o rană deschisă.
– Când cad obuze să ții gura căscată, îmi spusese prietenul de la volan, întâia oară când trecusem prin așa ceva. Dacă nu, presiunea o să îți spargă timpanele.
În momentul în care am ajuns între ruine, l-am văzut țâșnind înapoi.
– Am uitat cheile la bord!
Cheile? Frază absurdă! Doar țeava tunului ne urmărea. Așadar: eu am intrat, el a ieșit. Și țeava a ezitat între spaima lui și groaza mea.
Lovitura a plecat chiar în clipa în care am ajuns după perete.
Am căzut ca secerat, pe burtă, cu fruntea zdrobindu-se de sol, cu ceafa țintuită parcă de o palmă de foc. Jumătate afară, jumătate înăuntru, cu picioarele pe maldărul de moloz, cu mâinile pe cimentul din fosta încăpere. Cu trupul înmărmurit. O lumină prăfoasă despica betonul. M-am ridicat. Fum greu, praf gri. Mă sufocam. Gâtul îmi era plin de nisip, buza spartă, părul parc-ar fi fumegat. Nu mai vedeam nimic. Fire de argint îmi tăiau în bucăți pleoapele. Obuzul lovise, nu vorbise. Nu încă. Apoi fulgerarea exploziei, recipientul de oțel făcut țăndări. Miros de praf de pușcă, de unsoare fierbinte, de metal ars. M-am aruncat în groapă în chiar clipa în care s-a auzit bubuitura. Și tot stomacul mi-a venit în gât. Am vomat. Un val de fiere și de bucăți din mine însumi. Am urlat de groază. Cu pumnii strânși, cu urechile însângerate, acoperit de pământul murdar și de umbra unsuroasă.
Blindatul s-a mișcat, urcând către garaj. Nu îl vedeam, însă îi auzeam motorul puternic. Țeava tunului încă ezita. Dreapta… stânga… mecanism scârțâind. Tubul proiectilului fusese scuipat în afară. Ecoul sunetului de metal găunos izbindu-se de asfalt. Liniște.
– E un T55 sovietic, tătăițu’ tancurilor.
Tresar. Voce răgușită, engleză prost vorbită. E a unui bărbat în vârstă, întins pe spate, în groapă, alături de mine, în semiîntuneric. Nu-l observasem.
– Lasă capul jos, c-o ia de la-nceput.
Kefia, barbă albă, țigara între degete. Fuma. Cu tot tancul, pericolul, sfârșitul lumii, fuma cu gura întredeschisă, lăsând fumul liniștitor să i se plimbe printre buze.
– Stai bine?
Face un gest către burta mea. Căzusem peste arma lui, cu patul apăsându-mi pulpa, încărcătorul înfigându-i-se în coastele mele. Mă aruncasem peste o pușcă de asalt ca să scap de un obuz. Și nici c-am mai mișcat. A clătinat din cap zâmbind. Afară, blindatul s-a pus iarăși în mișcare. Urlet de motor prost condus.
– A dat înapoi, mi-a șoptit bătrânul.
Umbra tancului a făcut loc luminii zorilor și ierburilor arse. Încă mai dădea înapoi. Am așteptat glasurile pescărușilor râzători pentru a putea respira din nou în voie. Și m-am ridicat. Într-un cot, cu gura întredeschisă. Am încercat să îl descopăr pe Marwan printre zgomote, apoi prin tăcere. Nădăjduind ca prietenul să mi se întoarcă agitând cheile mașinii deasupra capului și chicotind. Îngânând că trebuie să fi fost nebun când s-a înapoiat la taximetru. Și mai ales când s-a luat după mine în toată povestea asta cretină. Pe urmă avea să mă ia frățește în brațe și să binecuvânteze cerul că ne-a scăpat. Așa am tot sperat. Pe afară, niște bărbați trăgeau cu armele în toate părțile. Țipete, ordine, vacarm de război. O rafală lungă de mitralieră. M-am rostogolit într-o parte. Piciorul îmi sângera în jeturi. Palestinianul mi-a scos cureaua fără menajamente și mi-a făcut din ea un garou strâns pe coapsă. Stăteam întins pe spate. Durerea izbea în mine cu barosul. Mi-a pus apoi o pătură sub cap, ridicându-mă până spre marginea gropii.
Și atunci l-am zărit pe Marwan, cu picioarele ieșind în stradă. Căzuse pe spate. Explozia îi smulsese hainele și acum tăcea însângerat și gol.
Motorul tancului încă se mai auzea tușind, undeva, tot mai departe. Jelania vântului revenise. Și respirația mării. Bătrânul palestinian s-a întors pe o parte, cu cotul sprijinit de pământ și cu obrazul prins în palmă. Privindu-mă cercetător. Am scuturat din cap. Nu, nu aveam să plâng. Fiindcă nu mai aveam lacrimi. Mi-a zis că ar mai trebui să îmi păstrez, totuși, câteva, pentru viața asta. Că al meu era dreptul de a plânge și de frică, și de furie, și de tristețe.
M-am așezat cu greu în capul oaselor. I-am împins arma cu vârful piciorului, iar el s-a apropiat. El și cu mine, în aceeași groapă. Pe clapa unui buzunar purta insigna emailată a celor din Fatah. M-a prins ușor de bărbie și mi-a întors fața către lumina zilei. Nu m-am opus. Pe urmă s-a aplecat. Sub mustața cu vârfuri mâncate, buzele îi erau întredeschise. Am crezut că vrea să mă sărute. M-a privit atent, căutând să își aducă aminte, parcă, un lucru anume despre mine. Dintr-o dată, a devenit foarte serios.
– Te-ai întâlnit cu moartea, dar nu ai ucis, a murmurat bătrânul.
Am avut senzația că se liniștește. Și-a mai aprins o țigară și s-a ridicat în picioare. Apoi a amuțit, uitându-se la lumina slabă a dimineții.
Nu am îndrăznit să îi spun că se înșela.
Fragment din romanul Al patrulea zid de Sorj Chalandon. Traducere din franceză de Doru Mareș. În pregătire la editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei.
Scriitorul francez Sorj Chalandon este invitat de Institutul Francez la Bookfest 2014 (28 mai – 1 iunie). Al patrulea zid este volum câștigător Prix Goncourt – Le Goncourt des lycéens – Choix roumain 2013