Singurul lucru dur pe care l-a făcut vreodată Leo a fost că ne-a pus în brațe un oximoron cumplit – Leo dispărut, Leo plecat, Leo absent… – și ne-a lăsat să ne descurcăm cu el cum om putea. De ce este atât de absurdă această plecare a lui? Nu pentru că nu era o ființă omenească, tributară, deci, finalului, ci pentru că era tot numai spirit și vioiciune, zâmbet și inteligență scăpărătoare și nu ți-l puteai închipui vreo clipă lâncezind ori negândind. Era o prezență și, cu el alături, totul părea elegant și explicabil. Avea acel wit atât de rar astăzi, care reunește umorul și sarcasmul, ingenuitatea și spiritul elevat. Era cel mai valoros critic de film din România, mai mult decât erudit, seducător, sclipitor, fantastic de amuzant, dialogând superb pe marginea oricărui film ar fi văzut, indiferent de ce calibru. Pentru că Leo știa să ridice la înălțimea spiritului său nu filmul, ci textul, privirea asupra lui, aplicată cu un fler imbatabil, o experiență fabuloasă și, mai ales, cu o generozitate ieșită din comun.

Alex. Leo Șerban era lipsit de orice ranchiună, de orice zgură ori meschinărie și avea acea capacitate rară (pe care italienii o numesc meravigliare) de-a se minuna când vedea un film care îi plăcea, izvorâtă din dragostea lui imensă față de cinema. Scria cu bucuria pe care i-o percepeam la vizionări, atunci când se amuza sincer de o secvență reușită dintr-un film, chiar dacă uneori ea era singurul lucru bun din toată povestea. Își respecta publicul și știa să transfere aura unui film mare, special, ieșit din comun, către cititorul la care trebuia să ajungă pentru ca acesta să nu rateze evenimentul.

Îmi vine în minte, spre exemplu, râsul lui frumos, tonic, la secvența fabuloasă din “Valentino: The Last Emperor”, în care Lagerfeld îi șoptea complice lui Valentino pe sub evantai: “Dragă, eu și cu tine suntem singurii creatori, toți ceilalți fac numai cârpe”, țin minte entuziasmul lui sincer la “Ratatouille”, unul dintre rarele filme care au izbutit, printre altele, un portret atât de nostim al criticilor de pretutindeni. Am simțit mereu apropierea lui deschisă și absolut onestă față de filmul românesc, receptivitatea manifestată în tot ce făcea, de altfel, de la colocviile la care participa (am avut bucuria să asist, în 2001, la cel intitulat Spațiul în film, apărut, apoi, în Secolul 21 – numărul dedicat Filmului) până la lansările de carte (una dintre cele mai fericite zile ale mele a fost 5 iunie 2004, zi în care, așezată pe o bancă în părculețul japonez din Grădina Botanică din Cluj, am putut citi, sorbi, cartea scrisă de Alex. Leo Șerban, Mihai Chirilov și Ștefan Bălan – “Lars von Trier: Filmele, femeile, fantomele” -, deopotrivă neprețuită și pentru autograful lui Leo și al lui Chiri), întâlnirile întotdeauna frumoase cu Leo, de la TIFF, pe străzile Clujului vibrant pe timpul festivalului, bucuria lui din seara ploioasă și friguroasă în care am văzut filmul “ABBA”, la grădina cinema, pe niște scaune încă umede (deși fuseseră șterse, fiecare în parte, de patru ori cu șervețele, cu un devotament propriu doar voluntarilor omniprezenți la TIFF), cu pături sub noi, apoi dansând în picioare, cu brichetele aprinse ca la concert. Chiar și în aceste vremuri agresive, năpădite de vulgaritate, de urâțenie, de ură combinată cu ignoranță fără leac (vărsată, sub chirceala anonimatului, pe Internet de fitecine), Leo era un spirit fabulos, cu o desăvârșită disponibilitate pentru dialog, spontaneitate și grație a replicilor.

Tocmai cultura lui imensă, educația ireproșabilă și firea atât de fermecătoare îl făceau să fie total lipsit de orice trivialitate sau gomă, să fie opusul diametral al snobilor, pompoșilor și încuiaților. Cu Leo puteai vorbi despre orice, de la folosirea defectă, cotropitoare, a lui “decât” și “ca și” la culori, pisici, trandafiri, poze, copilărie, sunete, curcubee. Cred că, dacă mi-aș fi învins timiditatea, ar fi fost unul dintre puținii cu care aș fi putut vorbi în voie, poate chiar pe malul unui râu, într-o după-amiază aurie, aliseisme… despre Latitudine, Longitudine, iepuri albi, purcei cu piper, grifoni și Păsări-Dodo, întrebându-mă serios dacă “Găsesc ce-mi place e totuna cu Îmi place ce găsesc” (dacă găsiți vreodată textele lui și poeziile traduse de el pentru numărul din Secolul 20 dedicat lui Lewis Carroll, citiți-le, sunt o minunăție). Nu întâmplător proiecția oferită prietenilor de ziua lui a fost Unchiul meu, de Tati, un film care avea aceeași delicatețe din care era plămădit Leo.

Avea vocația prieteniei, era o poezie de om, un lord contemporan manevrând zâmbitor Twitter-ul și Facebook-ul. În noaptea de 8 spre 9 aprilie 2011 a căpătat, într-un mod atât de crud, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Însă chiar și despărțirea de el a fost lipsită de orice accent macabru ori de cea mai mică stridență, ba chiar a fost plină de grație, compusă din câteva lucruri delicate așa cum el și-a dorit, datorită câtorva oameni dragi, animați de prietenie adevărată și ajutați, fără îndoială, de o adiere îngerească. Acolo, printre florile, fotografiile și melodiile dragi lui, părea că spiritul lui Leo se află undeva, în preajmă, privindu-ne cu zâmbetul lui inimitabil și spunându-ne: “Hai, nu vă mai necăjiți atât, mai bine, uite, să vă povestesc unde am făcut poza asta…” Și mi-a venit în minte, sau mai curând în suflet că, așa cum spunea Cocteau despre Cinema: “Filmul e un vis visat de mai mulți oameni în același timp”, Leo a fost un vis visat de mai mulți oameni în același timp, de toți cei care au avut onoarea să-l cunoască și să-i fie dragi. A fost odată Alex. Leo Șerban… P.S. Iată ceva ce știu că i-a plăcut:

Lewis Carrol – “Alice în Țara Minunilor “ În după-amiaza aurie, Domol plutim pe ape line – Bat unda vâslele, ținute
De mâini micuțe – și, vezi bine,
Nici sârguința nu-i prea mare,
Nici iscusințele depline. O, cruzi micuți! În ăst ceas molcom, În astă tihnă și visare Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă, Să- l îmboldiți la “un basm mare”!… Dar cum să-nvingă bietu-i glas, Unite când îs trei glăscioare? Năvalnic,Prima dă poruncă: Să nu mai stau, să-ncep îndată! Cu glas mai blând, A Doua roagă: “Năzdrăvănii, ca și-altă dată!” A Treia atât de bucuroasă e de-nceput, Că nu-ntrerupe mai des ca pe minut o dată. Dar iată că, neașteptat, tăcere-adâncă s-a lăsat.
Supusă acum, închipuirea însoțește
Pe cea din vis născuta – parcă o vede aievea –
Cu stranii păsări și jivine cum grăiește,
Năzdrăvănii și șotii împreună depănând, În voie stând la sfat, prietenește. Și ori de câte ori secau Fântânile închipuirii, Neputincios, cel slab cerând Să pună capăt fericirii, Nu era chip! “Ce altă dată?! Acum, acuma!” Voios strigau tustrele, zbirii! Așa s-a făurit povestea de pe-al minunilor tărâm. Așa, plutind pe îndelete, năzdrăvănii am tot scornit Și-acum, că povestirea-i gata Și echipajul mulțumit,
Voioși cârmim barca spre casă-
Căci soarele e-n asfințit. Alis! În mâna-ți blândă ia
Copilărescul basm și-l pune
Lângă curatele-ți visări, ce amintirea
Cu vrajă împleti-n cunune-
Ca pe un pat mănunchi de flori, ce-un călător,
Pe-ndepărtat meleag, stătu cândva s-adune.