Apariția volumului scris de savantul și scriitorul Alexandru Mironescu (1903-1973), intitulat „Admirabila Tăcere. Jurnal (1967-1968)” (Ed. Eikon, 2014) ne ofera prilejul câtorva observații de ansamblu.
Se numește astfel, „Admirabila Tăcere”, titlu sugerat chiar de autor la un moment dat, dovedind subtile conotații care fac aluzie nu numai la tăcerea sub zodia căreia, din motive politice, scriitorul a fost exilat timp de atâția ani – căci nu a mai publicat nimic după venirea comuniștilor –, ci și la trimiterile înalt spirituale. Angajamentul isihast al profesorului Al. Mironescu este indubitabil, iar „Jurnalul” consemnează parte din frământările lăuntrice, din zbuciumata căutare a uneia dintre personalitățile emblematice ale mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Meditațiile și notele de lectură se împletesc cu faptele banale ale zilei, care capătă însă uneori încărcături simbolice. Pagini de istorie a culturii, observații antropologice se împletesc firesc cu comentarii la evenimentele politice ale zilei.
Curiozitatea cercetătorului, care după absolvirea Facultății de Științe din București (secția Fizico-Chimice) pleacă la Paris pentru continuarea studiului, iar în anul 1929 devine doctor al Facultății de Științe (Sorbona), rămâne mereu vie. Nu este nicio ruptură între subiectul tezei sale de la Paris intitulată – abscons pentru neinițiați, cum suntem majoritatea, desigur – „Sur l’action des organo-magnesiene sur le furfurol et l’ether pyromucique” și fragmentele din acest „Jurnal” în care-și manifestă curiozități dintre cele mai diverse într-ale științei anilor ’60 în: medicină, biologie, genetică, fizică, chimie etc. Ceea ce este mai greu de sesizat pentru unii este însă că, de asemenea, nu există ruptură între curiozitatea omului dedicat științelor carteziene și disciplinele clasice, umane. Alexandru Mironescu notează cu imensă plăcere noutăți ori crochiuri de cronică care au drept subiect artele plastice, literatura, muzica, filmul, teatrul, filosofia, spiritualitatea creștină și cea universală. El însuși este autorul unor aforisme, meditații, eseuri ori considerații critice – din care găsim frânturi și în „Jurnalul” de față.
Hotărât lucru, Alexandru Mironescu este un mărturistor autentic al creștinismului pe care oricine îl va situa în categoria celor care sunt gata să-și sacrifice totul pentru iubirea întru Hristos – și aceasta este cheia principală de lectură a scrierilor sale, în ansamblu, mai cu seamă a acestui „Jurnal”. Este un mărturisitor care privește critic derivele unor clerici mult prea angajați politic în anii în care scria la „Admirabila Tăcere”. Este un mărturisitor dedicat Bisericii nedespărțite care vibrează – precum majoritatea participanților la Rugul Aprins – la simbolistica subtilă și generoasă a reîntâlnirilor istorice (determinate de Conciliul Vatican II) dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras. Ca om de știință și filosof, este un mărturisitor conștient că Biserica trebuie să-și asume un rol care, în limbajul de astăzi, ar putea fi numit proactiv în relația sa cu modernitatea.
Pe parcursul anilor studiile, cercetările referitoare la protagoniști și, mai apăsat, scrierile acestor personalități demonstrează că există o seamă de reprezentanți emblematici ai mișcării Rugul Aprins – a căror constantă, pe lângă angajamentul autentic creștin de orientare isihastă, se caracterizează prin deschiderea spre știință, spre marea cultură și spre spiritualitatea universală: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Anton Dumitriu, Pr. Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Pr. Benedict Ghiuș, IPS Antonie Plămădeală, Pr. Petroniu Tănase și Pr. Andrei Scrima se profilează, se situează în prim-plan…
Dezinvoltura cu care Alexandru Mironescu – numit la botez și Constantin, de unde apelativul „Codin” cu care era cunoscut între prieteni și în familie – își critică uneori amicii sau prietenii cu care se întreținea în anii interbelici este cât se poate de naturală. Căci această critică, pe care o regăsim în „Jurnal”, adresată de la distanță unui Mircea Eliade, unui Eugen Ionesco ș.a., nu se datorează numai lipsei oricăror prejudecăți de ordin cultural în legatură cu aceștia ori faptului că mai ieri erau colegi în presa interbelică, conferențiau laolaltă la radio ori la Fundația Carol, ci, înainte de toate, prin conștiința că un creștinism deplin asumat și mărturisit ca atare conferă racordarea la verticalitatea hristică, ce nu se lasă impresionată de notorietatea lumească. Aceleași poziționări critice, dar mai elaborate, ale lui Al. Mironescu vom găsi în volumul „Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins” (Ed. Anastasia, 1998), în care sunt publicate, între altele, ample replici polemice la „Lacrimi și sfinți” (Emil Cioran) ori la „Pagini despre sufletul românesc” (Constantin Noica). Însă poziționări polemice ale lui Al. Mironescu, fără să-i fi cunoscut personal, evident, mai descoperim în „Admirabila Tăcere” și în raport cu Samuel Beckett, de pildă, ori, la un moment dat, chiar dacă este un savant față de care își manifestă afinități profunde, fără a ajunge la idolatrie, în raport cu Teilhard de Chardin…
Excepția lui Andrei Scrima care reușise să iasă din țară, miraculos, grație unei burse provenite tocmai din India, este un motiv de mândrie pentru profesorul Mironescu. Pr. Andrei Scrima devine, în timp, un punct de reper pentru întreaga ortodoxie prin rolul său jucat lângă Patriarhul Ecumenic Athenagoras, ca trimis al acestuia la Conciliul Vatican II, și ca artizan al istoricelor re-întâlniri dintre Vatican și Constantinopol. Notațiile din acest volum cu privire la Pr. Andrei Scrima sunt de o vibrantă simpatie și bucurie întru Hristos.
În zilele lui august ’68, când în urma binecunoscutului discurs din Piața Palatului al lui N. Ceaușescu românii se așteptau să fie la rândul lor ocupați de ruși, așa cum se petrecuse cu Cehoslovacia – evenimente intens exploatate ulterior de propagandiștii comuniști români și în urma cărora au obținut aderența directă ori discretă a cvasimajorității intelectualilor –, Alexandru Mironescu a rămas egal cu sine, distant, chiar dacă notează undeva că, iată, a mai trecut o noapte și rușii încă n-au venit. Nu s-a lăsat amăgit nici de discursul lui Ceaușescu, nici de tentativele de independență ale liderilor ceva mai liberali de la Praga – profesorul Mironescu întrebându-se, cu luciditate, de ce nu sunt rostite adevărurile până la capăt, căci nu poate fi vorba de reforme odată ce comunismul, în ansamblul său, este un dezastru.
Cheia în care sunt scrise aceste considerații de ordin politic, social, antropologic, istoric este totdeauna cea creștină: Alexandru Mironescu crede într-o teleologie – numai Dumnezeu este cel care știe și va devoala cândva rațiunea ultimă a tuturor suferințelor prin care aceste popoare est-europene sunt puse la grave încercări. Dar, trebuie precizat apăsat: Alexandru Mironescu nu avea nicio îndoială – comunismul este un fiasco total, ba chiar un dezastru și, indubitabil, va cădea! Suntem, amintesc, în anii 1967-1968, câți dintre intelectualii români și est-europeni ori chiar occidentali mai credeau așa ceva??…
Ecou al creștinismului primelor veacuri și al fascinantei oecumene bizantine, creștinismul de care se lasă îmbrățișați și cu care ne îmbrățișează protagoniștii Rugului Aprins poate fi rezumat, exemplar, prin aceste cuvinte testamentare aflate în „Jurnalul” profesorului Alexandru Mironescu: „20.VII.1968. Urez câtorva scumpi prieteni, la care mă și gândesc scriind aceste rânduri, să ajungă la acea conștiință care depășește sentimentul, în mod obișnuit mai puternic decât ea, al apartenenței la niște condiții fizico-geografice-biologice-rasă, neam, țară, ș.a.m.d. și să trăiască efectiv conștiința că aparțin unei familii spirituale, unde «nu este Iudeu, nici Elin, nu este rob, nici slobod», unde, pe tot pământul, se poate afla la el acasă, pentru că își poartă, ca melcul, chilia pretutindeni; și pre Dumnezeu.”…