Astazi, tipoia nu mai poate fi socotit, oricat de mult am forta demonstratia, un artist uitat. Nu numai pentru ca a avut, la numai patru ani dupa ce a murit, o exceptional de bine articulata retrospectiva la Muzeul National din Capitala, concomitent cu tiparirea celei mai impunatoare monografii dedicata vreodata unui pictor activ pana in ultimul deceniu al secolului XX. Si nici fiindca a fost prezent in societate cu expozitii personale si alte munci publice de pictor pana in 1983 si intrucatva si dupa aceea. Daca il evoc, e doar spre a marturisi, din interiorul situatiei, cum au aparut, intocmai temerilor unei maladii cu gestatie indelungata, simptomele uitarii. Si cum a fost stopat acest proces de cadere intr-un neant cultural, prin straduintele hotarate ale fiului sau din Elvetia, pictor si el, Georges Tzipoia.
In 1987, cand Florin Niculiu m-a convins sa-i fac o vizita batranului si insinguratului mester tipoia, nu-i stiam decat felul de a picta din cea de a doua jumatate a vietii, respectiv “personalele” savantului si intinsului sau ciclu inchinat muzicii. La acea data, contemporanul tipoia era considerat cu un soi de politicoasa rezerva, atat de catre diriguitorii breslei, cat si de catre cei mai multi dintre membrii ei. Niculiu mi-a relatat un incident avut de tipoia in 1968, cu niste grobieni din Securitate, mi-a vorbit de spaimele care l-au facut un timp pacientul unei sectii de angoasati ai Spitalului 9, si de nelinistile care l-au tinut practic intemnitat in propria-i locuinta, dupa ce fiul sau Georges s-a stabilit in 1982, la Geneva, ca refugiat politic.
Am conversat multe ore cu artistul, mi-a aratat un numar de tablouri, desene si comentarii ale criticilor din cel mai bun deceniu al carierei sale (1935-1945) si, la despartire, mi-a daruit panza – pe care o reproduc – ca sa nu-l uit, asa cum l-au uitat toti, cu exceptia fiului si a catorva prieteni, la fel de marcati de vremuri si de discreti ca si el. Descoperind, cum s-ar spune, partea nevazuta a icebergului, incepeam sa cunosc o lume care se intalnea, in unele expozitii si nu in ideile ei majore, cu aceea careia ii apartineam. Faptul ma speria, deoarece ma obliga sa realizez ceva din necuprinsul ignorantelor mele si ale generatiei.
Primind de la Georges Tzipoia un documentar complet referitor la biografie, la opera si la reactia criticii, in diferitele etape ale creatiei, am publicat, in 1994, un articol ce anticipa o preocupare mai sustinuta pentru artistii categoriei ce-o reprezenta, a marilor rau luati in seama. Daca ma autocitez, e pentru ca observatiile de atunci se sustin si azi, cu corectivul ca retrospectiva si extrem de continatorul ei album – tiparit de Georges Tzipoia in Franta – le-au permis celor care nu-i cunosteau numele, precum si persoanlor care vor sa se clarifice asupra locului pictorului in sistemul valoric national o edificare rapida si bogata.
… Cazul lui Alexandru tipoia – scriam – a fost cel al pictorului “care nu corespunde tiparelor”. La debut, intr-un chip subtil, i se reprosa ca e excesiv de matur, nu doar in comparatie cu artistii generatiei, ci si ca angajament: la treizeci de ani, tipoia era perfect constituit ca maniera. In 1940, parea oportun ca straduintele sa-i fie raportate la scoala franceza, a lui Utrillo si Vlaminck, artisti cu o faima consolidata si cu un stil inconfundabil. Privind in urma, privindu-i tablourile de atunci cu cultura noastra de azi, putem conchide ca el reprezenta, ca pictor modern, situatia unei categorii largi de artisti romani excedati de presiunea artei franceze, dar capabili sa se gaseasca pe sine…
E drept ca si tipoia a contribuit decisiv la deruta publicului. In special cu seria de expozitii de dupa “perioada italiana”, care i-a entuziasmat pe Ion Frunzetti, Comarnescu, George Oprescu, Ionel Jianu, Ion Zurescu, N. Argintescu-Amza, M.R. Paraschivescu, V. Benes. Si pe mai multi confrati ce se indeletniceau si cu cronica plastica (Ion Vlasiu, Lucia Dem Balacescu, Paul Miracovici, Tache Soroceanu), schimband brusc maniera si pictand, pana la sfarsitul zilelor, in ciclul Cariatide si, indeosebi, in ciclul Instrumentelor muzicale, “abstract – cum foarte direct se exprima premonitoriu Ion Frunzetti – in plin realism socialist”.
Cu alte cuvinte, tipoia s-a izolat in propriile-i fantasme constructiviste si abstracte, iar valul de indiferenta, devenit tot mai compact cu trecerea timpului, l-ar fi plasat, daca nu i se organiza retrospectiva, intr-o istorie de studiat candva. In masa unor stimabili anonimi ori pierduti pe drum de o ideologie trufasa si cruda.