Aliata Vraciului. Eu sunt Grimalkin/ de Joseph Delaney

După ce Diavolul i-a ucis cu brutalitate copilul, singurul țel al lui Grimalkin este nimicirea acestuia. Fără prea mare tragere de inimă, se aliază cu Vraciul și cu ucenicul său, Tom, ajutându-i să îl lege pe Diavol și să îl decapiteze. Acum, ea este o fugară, iar misiunea pe care o are de îndeplinit este una mortală. Pentru ca spiritul Diavolului să fie înfrânt și alungat de pe Pământ pentru totdeauna, Grimalkin trebuie să țină departe de ghearele vrăjmașilor capul retezat al acestuia. Indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătească…

Este vorba de cartea a noua din Cronicile Wardstone, de Joseph Delaney. După aceste text s-a făcut un film cu Julianne Moore și Jeff Bridges în rolurile principale, care va fi lansat în 2013.

Joseph Delaney este un bine-cunoscut și îndrăgit autor de romane fantasy pentru copii. Înainte de a se dedica scrisului, a lucrat ca profesor de limba engleză, studii de film și media. Are trei copii și opt nepoți și deseori este invitat să participe la conferințe și diverse evenimente. Trăiește în Marea Britanie, în Lancashire, un ținut bântuit odinioară de duhuri, ale cărui legende l-au inspirat atunci când a început să scrie celebra serie Cronicile Wardstone.

Aliata Vraciului este prima carte din Cronicile Wardstone care nu este narată de Tom, ci de Grimalkin, o vrăjitoare asasină. După cum mărturisește însuși autorul, Grimalkin este un personaj fascinant, periculos și imposibil de controlat, care i-a dat mult de lucru. În ciuda faptului că este extrem de puternică și răzbunătoare, Grimalkin îi cucerește pe cititori prin curajul și tenacitatea cu care luptă pentru a-l învinge pe cel mai mare dușman al ei, Diavolul.

CAPITOLUL 10

SPIRITUL EI TRĂIEȘTE

Am urmărit totul în tăcere, neputincioasă, chiar dacă furia începea să se acumuleze în mine. Bestia se asigurase că lamia nu se mai putea întoarce. Pentru Wynde, nu mai exista viață de apoi, ca vrăjitoare moartă. Fusese trimisă direct pe Tărâmul Întunericului.

După ce a devorat inima vrăjitoarei lamia, sinistrul kretch și-a ridicat privirea spre noi și a strigat:

– Curând, asta o să-ți fac și ție! Zilele îți sunt numărate. Inima ta îmi va aparține, Grimalkin. Iată soarta care-i așteaptă pe dușmanii stăpânului meu!

– Pentru ce-ați făcut, o să vă ucid pe toți! am urlat. Absolut toți veți muri de mâinile mele. Puteți să vă împrăștiați și să fugiți… dar eu vă voi hăitui până la capătul lumii! O jur!

Creatura și magul au început pur și simplu să râdă de spusele mele și imediat li s-au alăturat și vrăjitoarele, vacarmul de râsete gâlgâite și chiuituri amuzate răsunând prin tot luminișul.

Era timpul să le dau un răspuns pe care să-l înțeleagă, așa că m-am aplecat, am dezlegat sacul și am scos din el capul Diavolului. L-am ridicat de coarne, cu fața spre ei, pe deasupra crenelurilor.

– Acum, îl voi lovi pe cel pe care-l iubiți mai mult și mai mult: pe cel pe care-l slujiți cu toții! Iată ce preț va plăti stăpânul vostru, pentru faptele săvârșite de voi! Și vă va socoti răspunzători!

Am scos un pumnal și l-am împlântat în ochiul drept al Diavolului, răsucind lama cu sălbăticie.

Capul nu avea cum să țipe, pentru că avea în gură mărul verde și țepii de trandafir. Dar, chiar și-așa, s-a auzit un zbieret cumplit. Părea să se fi înălțat de undeva de sub tălpile noastre. Apoi, o voce bubuitoare s-a auzit din măruntaiele pământului:

Mi-ați înșelat așteptările! Vai de voi toți! O veșnicie de chinuri îi așteaptă pe cei care – mi înșală așteptările și a doua oară! Ceea ce îndur eu, fiecare dintre voi va îndura înmiit!

Pământul s-a cutremurat, turnul s-a zguduit și un fulger a spintecat cerul de la nord la sud, bubuitul tunetului care s-a auzit apoi fiind atât de puternic, încât a acoperit cu totul țipetele de oroare ale vrăjitoarelor de jos. Le vedeam gurile căscate, ochii plini de groaza provocată de ceea ce făcusem eu și de ce spusese Diavolul. Alergau în cerc, ca niște găini fără cap, în timp ce un vânt grozav izbea copacii, îndoindu-le și cutremurându-le crengile.

În cele din urmă, s-a așternut liniștea, iar eu le-am privit pe rând pe vrăjitoare, astfel încât fiecare să-și poată vedea în ochii mei moartea care o aștepta.

– Plecați din locul ăsta! Cât mai departe! am urlat. Mâine-noapte, la ora asta, o să mă întorc pe creneluri. Dacă vă văd sau doar vă adulmec prezența prin pădurile dimprejur, îi scot stăpânului vostru și celălalt ochi! Am vorbit cât se poate de clar?

De jos nu mi-a răspuns nimeni. Toți tăceau: până și bărbosul mag și fiorosul kretch. Cu capetele plecate, mi-au întors spatele și s-au îndreptat, încet, spre adăpostul copacilor.

Thorne mă privea cu ochi strălucitori.

– Le-ai învățat minte! Asta le-a închis gurile! a exclamat ea. Am încuviințat, mohorâtă.

– Da, dar pentru cât timp? am întrebat.

Picături de sânge negru se prelingeau din orbita mutilată. Am scuipat pe fruntea Diavolului, după care am vârât din nou în sac oribilul cap.

– Dacă stau la distanță mâine-noapte, plecăm de-aici, am zis.

– Nu suntem mai la adăpost aici, decât oriunde altundeva? s – a mirat Thorne.

– Nu asta e problema, fetițo. Fără lamia înaripată, care să vâneze pentru noi, în cele din urmă am muri de foame. Și nu numai atât: vrăjmașii noștri se vor aduna în număr din ce în ce mai mare. Niciun asediu nu poate să dureze la nesfârșit.

– Și unde-o să mergem? S-a interesat ea, strâmbându-se.

– Sunt mai multe posibilități, dar niciuna nu ne oferă o poziție la fel de bine apărată ca aici. Lasă-mă să mă gândesc. Între timp, ar trebui să coborâm și să-i spunem lui Slake ce s-a ales de sora ei.

Am intrat în cămară și am coborât pe scara în spirală până în frigul și umezeala de sub turn. Când am ajuns la temnițe, am simțit-o pe lamia. Părăsise deja tunelurile.

Am găsit-o îngenuncheată la picioarele spânzurătorii lamia. Animalele moarte atârnau încă în lanțuri, dar sângele nu mai picura în hârdăul acum plin până la buză. O singură torță pâlpâia pe peretele din apropiere. N-am simțit vreo primejdie iminentă. Doar câțiva șobolani mișunau prin întuneric.

Slake murmura ceva înțeles numai de ea și se legăna ritmic dintr-o parte în alta. La început, am crezut că rostește un descântec sau că intonează cine știe ce incantație, însă dintr – odată a părut să se înflăcăreze, ca și cum voia cu disperare să se facă auzită. Și-a ridicat brațele spre spânzurătoare și s-a aplecat de trei ori. Să fi fost vreo formă de adorare religioasă? Să se fi rugat la zeul ei? Și, dacă da, cine putea fi acela?

I-am făcut un semn lui Thorne și ne-am retras amândouă în penumbra de dincolo de stâlpi.

– Las-o să facă tot ce trebuie. O să vorbim cu ea când o să fie gata, i-am zis în șoaptă.

Peste câteva minute, Slake s-a aplecat adânc, apoi s-a ridicat în picioare. Pe urmă, s-a întors spre hârdăul cu sângele animalelor și, scoțând un țipăt gutural, l-a ridicat până la buze și a băut din el. De trei ori a țipat, după care, imediat, a băut. La al treilea țipăt, mi-am dat seama că striga ceva… numele cuiva, poate.

După ce a golit hârdăul, l-a pus la loc la picioarele spânzurătorii, s-a întors și a venit spre noi. Mi-am dat seama că, oricât de absorbită ar fi fost de ritualul ei, știuse tot timpul că noi eram acolo.

Slake s-a aplecat în fața noastră, chiar dacă nu la fel de adânc ca în fața spânzurătorii. Partea din față a rochiei îi era pătată de sângele scurs din hârdău. Ciudat lucru, fața îi era mai puțin omenească decât ultima oară când o văzusem, sus, pe creneluri. Ochii îi erau sălbatici, iar gura ca o rană roșie, de parcă dinții ei ascuțiți ar fi devorat-o pe dinăuntru.

– Îmi pare rău că trebuie să-ți aduc vești proaste, i-am zis, cu toată delicatețea, dar sora ta a murit vitejește, luptându-țse cu acel kretch. Nemiloasa creatură i-a mâncat inima.

Nici măcar o umbră de emoție n-a trecut pe fața ei.

– Știu, a răspuns. Am simțit când a murit. De-asta mă rugam.

– Cui te rugai? am întrebat-o. Cărui zeu?

– Zeității tuturor vrăjitoarelor lamia, firește.

– Eu n-am auzit de o astfel de zeitate, am zis, încruntându- mă.

– O numim Zenobia. Ea a fost cea dintâi: străbuna noastră, a tuturor. Ai fost împreună cu ea în Grecia. E mama lui Thomas Ward, ucenicul Vraciului.

– Dar ea a fost nimicită în lupta cu Ordeen! am zis.

Cu toate că n-am fost de față la întâmplare, Tom Ward îmi povestise cum mama lui, în forma ei înaripată, o prinsese pe Ordeen într-o încleștare de moarte. Numai că, în timp ce se luptau, adăpostul ei fusese mistuit de o coloană de flăcări, iar ea fusese trimisă înapoi în Întuneric.

– Nu nimicită: spiritul ei trăiește în continuare. A vorbit cu noi. Mi-a dat indicații în timp ce mă rugam.

Mi – am amintit atunci cât de apropiat fusese Tom Ward de mama lui. Dacă ea vorbise cu această lamia, atunci nu cumva luase legătura și cu el?

– Indicații… cu privire la ce? m-am interesat.

– Mi-a poruncit să rămân aici, chiar dacă sora mea a murit, și să apăr turnul împotriva vrăjmașilor noștri. Mai presus de orice, trebuie să apăr cufărul, fiindcă el conține informații care l-ar putea ajuta pe fiul ei în încercarea sa de a-l nimici pe Diavol.

– Dar ai cercetat deja cufărul și ai citit cărțile. Ce-ai aflat? Spune-mi și eu o să transmit mai departe.

– Nu e o cale dreaptă… departe de asta. Acum multă vreme, Zenobia era în conflict cu Diavolul. A încercat zadarnic să-l nimicească… dar cu toate astea a izbutit să-l “priponească” prin mijloacele magiei negre, limitându-i astfel puterea. Iată care sunt condițiile acestei priponiri: dacă el îl va omorî personal pe Thomas Ward, atunci va domni timp de o sută de ani peste lumea noastră, după care va fi silit să se retragă din nou în Întunericul din care a venit. Dar dacă Diavolul își atrage serviciile unuia dintre copiii lui pentru săvârșirea faptei – fiul sau fiica unei vrăjitoare – atunci va putea domni peste lumea noastră la nesfârșit. Și mai există și un a treilea drum posibil: dacă reușește să-l convingă pe băiat să slujească Întunericului, în acest caz, de asemenea, stăpânirea lui va dăinui până la sfârșitul lumii.

Slake s-a oprit puțin, apoi a continuat.

– Dacă studiem modul în care i-a fost impusă priponirea, e posibil să ne facem o idee despre cum am putea să mergem mai departe: despre cum ar putea fi nimicit, până la urmă, Diavolul. Zenobia crede că fiul ei ar putea descoperi ceva ce ei i-a scăpat. Ar putea să existe o portiță pe undeva, o fisură prin care se poate strecura ceva nou și foarte eficace.

Mai auzisem și înainte despre priponiri, de la Alice Deane. Slake îmi oferea confirmarea faptului că mama lui Tom fusese răspunzătoare pentru asta. Această limitare a puterilor Diavolului era de o importanță vitală: altfel, el l-ar fi ucis pe Tom Ward în urmă cu mulți ani. Bănuiam că Diavolul încă spera să-l poată converti pe băiat de partea Întunericului. Era clar că ucenicul se îndrepta încetul cu încetul în acea direcție, fiind silit să-și compromită crezurile prin întrebuințarea unui urcior cu sânge și alianțe cu vrăjitoarele. Dar mai bănuiam și că ura pe care o nutrea Diavolul pentru Tom și nevoia lui de răzbunare aveau să-l împingă să-l ucidă pe băiat, de îndată ce ar fi fost eliberat.

– Dacă rămâi aici, în turn, cum o să supraviețuiești fără mâncare?

– Mă duc să vânez, a răspuns lamia. Eu și sora mea speram să învățăm ce trebuie, apoi să plecăm din acest refugiu sub înfățișare omenească și să-i ducem ucenicului informațiile. Acum, totul s-a schimbat. Ceea ce căutăm e mai presus de puterea noastră de înțelegere.

Cât de curând, băiatul va trebui să se întoarcă aici și să studieze el însuși cărțile. În ceea ce mă privește, a început deja procesul care mă va readuce la starea sălbatică. Timp de câteva săptămâni, voi fi nevoită să supraviețuiesc bând sângele și mâncând carnea șobolanilor, dar de îndată ce-mi vor crește din nou aripi, voi lua cerul cu asalt și voi vâna prăzi mai mari: la început, animale, dar până la urmă și pe cei care mi-au ucis sora.

Am clătinat din cap a încuviințare.

– Dar poți să aperi turnul de una singură?

– Va fi greu la început, dar o să reușesc. Mai târziu, imediat după ce-o să fiu pe deplin transformată, nu vor mai îndrăzni să atace. Cât despre kretch, el e prea mare ca să încapă în tuneluri.

– Atunci, cred că e mai bine ca eu și Thorne să plecăm, cât mai putem. În plus, am adăugat, cu un zâmbet aspru, eu nu-ți împărtășesc gustul pentru șobolani.

Slake a încuviințat, la rândul ei.

– Plecați imediat?

– Nu acum, ci mâine-noapte, pe vremea asta. Mai întâi, o să mă duc pe creneluri, cu capul Diavolului. Imediat după moartea surorii tale, ca răzbunare, i-am scos un ochi cu pumnalul. Dacă vrăjmașii noștri sunt prin apropiere, atunci o să i-l scot și pe celălalt, exact cum le-am promis. Dar ei știu că stăpânul lor le va cere socoteală pentru tot ce suferă. Mă aștept ca pădurea să fie eliberată de vrăjitoare ca să putem parcurge o bucată de drum înainte să fim urmărite din nou.

– Unde-o să mergem? a vrut să știe Thorne.

– Varianta cea mai bună e, probabil, Clitheroe, i-am zis eu.

– Se spune că acum e distrus, plin de bandiți și de asasini, a remarcat Thorne.

– Și-atunci, unde-ai putea găsi un loc mai potrivit? am replicat, cu un zâmbet subțire.

Mult timp, castelul Clitheroe rezistase împotriva oștilor ocupante. Când, în cele din urmă, căzuse pentru că apărătorii fuseseră înfometați de asediatori, ca răzbunare, aceștia din urmă îi trecuseră pe toți prin tăișul sabiei și arseseră orașul. Acum, era o ruină, dar fortifi cațiile rămăseseră în picioare.

Între timp, vrăjmașul fusese înfrânt și împins către sud, dar foarte puțini dintre locuitorii săi se mai întorseseră în Clitheroe ca să-și clădească din nou cămine. În schimb, devenise o ascunzătoare pentru tâlharii asasini care jefuiau satele de la vest de Pendle. Fără îndoială, cu timpul, aveau să fie trimise trupe armate ca să pună capăt tuturor acestor fărădelegi, însă în starea actuală, era exact ce ne trebuia. Poate reușeam să ajungem în castel, să-l preluăm de la actualii ocupanți și să ne refugiem acolo.

Dar mai întâi de toate, trebuia să părăsim neobservate Turnul Malkin și să ne găsim scăparea, spre nord, prin păduri.

Fragment din Cronicile Wardstone, cartea a noua – Aliata Vraciului. Eu sunt Grimalkin, de Joseph Delaney, în curs de apariție la Editura Corint junior. Traducere din limba engleză de Adrian Deliu.