În filmul “Butch Cassidy și The Sundance Kid” revine, obsedantă și din ce în ce mai tensionată, o întrebare: “Who are those guys!?” Făcându-și de cap multă vreme fără să fie prea tare deranjați de autorități, cei doi se trezesc la un moment dat că pe urmele lor a fost lansat un fel de grup de commando format probabil din super-profesioniști, care nu par dispuși nici să se lase păcăliți de vreo manevră aparent șmecheră, nici să se dea bătuți vreodată.
Îmi aduc aminte de întrebarea asta aproape de fiecare dată când văd oameni vorbind la telefon, din greu, pe stradă. Numai că eu nu mă-ntreb, la fel de stupefiat ca Butch și Sundance, cine sunt băieții ăștia, nici cu cine vorbesc, ci doar CE. Ce au atât de vorbit băieții ăștia!?
Sunt căsătorit, am trei copii și vreo cinci joburi – unul de bază, restul mici completări financiare -, cu tot ceea ce implică aceste dimensiuni ale existenței, dar n-am avut niciodată nevoie să vorbesc la telefon mai mult de, cât să zic?, hai să zic o jumătate de oră, în total, pe zi, și rareori o convorbire, fie și despre supraviețuirea familiei sau planificarea vacanței, nu a depășit zece minute.
Avem, în primul rând, șoferii. Îi identifici aproape fără greș în trafic. De fiecare dată când văd o mașină care se comportă ciudat, ezitant, merge prea încet, încurcă pe toată lumea, dacă ajung în dreptul ei, mă uit să văd cum arată un șofer atât de prețios. În 99% dintre cazuri vorbește la telefon și în 75% din situații o face contorsionându-și gâtul și/ sau o mână, privind drumul dintr-un unghi din care n-are cum să înțeleagă mare lucru. Uimitor e când asta se-ntâmplă într-o mașină de super-fițe, în condițiile în care un hands-free costă câțiva lei.
Avem, mai apoi, pietonii – culmea e că dintre aceștia mai mulți au hands-free decât șoferii – care trec prin lume vorbind aprig la telefon, ambalându-se, amuzându-se, TRĂIND intens într-o lume practic virtuală, în mijlocul uneia reale, pe care n-o percep aproape deloc. Cândva, o tânără care ședea pe o bancă într-o stație de metrou și se uita zâmbind la mine în timp ce mă apropiam de ea, când am ajuns la un metru mi-a zis limpede: “Căcat!” Am înlemnit și mi-au trebuit două secunde până să înțeleg că vorbea la telefon, instalația “fără mâini” fiind mascată de părul lung.
CE au atât de vorbit oamenii ăștia? Sunt, cumva, invidios. Poate pun la cale sofisiticate afaceri, lovituri pe bursă, investiții în Brazilia. Poate fac psihanaliză la telefon și se debarasează de angoase. Poate discută cărți fundamentale. Poate stabilesc avantajoase relații diplomatice cu Casa Albă.
Dar, dacă ar fi oricare dintre cazurile astea, ar trebui să se vadă cumva, nu? Or, parcă nu se vede.