O minunată vacanță în Grecia – mai exact în Halkidiki – m-a dus la câteva reflecții.
Cea mai importantă dintre ele este aceea că sfârșitul lumii e departe. Cel puțin sfârșitul provocat de noi, oamenii, căci dacă Dumnezeu decide că momentul e mâine, asta e. Lumea pe care o vedem la televizor și pe care o luăm drept arhetipală este doar un mozaic de cazuri clinice, de aberații, de excepții. Cea mai mare parte a Pământului acesta care are, totuși, jumătate de miliard de kilometri pătrați, și covârșitoarea majoritate a celor șase miliarde de pământeni n-au nicio tangență cu știrile de la ora 5, 6, 7 și oricare alta. Nu-i mai puțin adevărat că nu știm aproape nimic (și nici nu ne interesează) despre locurile din lume în care au loc cu adevărat tragedii de mari dimensiuni, în special în Africa. Una peste alta, trăim într-o lume virtuală, creată și întreținută de presă, în special de televiziuni. Cea mai mare parte a lumii reale nu-și găsește locul în această reprezentare virtuală și extrem de restrictivă.
A doua concluzie la care am ajuns traversând Bulgaria, Grecia, dar și bucata de Românie de la București la Giurgiu (adăugată unui superb periplu de o săptămână în Ținutul Secuiesc) este că mondiala criză economico-financiară este un joc pe calculator. În primul rând că – aici, ca și în toate celelalte reprezentări ale noastre șablonarde – “mondial” înseamnă, de fapt, Europa, Statele Unite și, eventual, Japonia. Habar n-avem (și nici nu ne interesează) ce se-ntâmplă cu uimitoarea Brazilie, ne mirăm cu scepticism de ceea ce auzim despre China și avem zero informații despre materializarea crizei în Bolivia, Jamaica sau Maroc.
Nu susțin, Doamne ferește, că jocul ăsta pe calculator, un fel de Monopoly la scară mare, cu bani virtuali scăzuți de la unii și adăugați la alții, nu are și o componentă reală, palpabilă, dureroasă, periculoasă. Doar există oameni dependenți de jocurile pe calculator, bolnavi de așa ceva în mod cât se poate de concret. Dar există alții care se joacă doar ocazional, unii care folosesc calculatorul fără să joace niciun joc și, mai ales, există foarte mulți oameni pe planetă care n-au calculator deloc. Ar fi interesant de explicat unui somalez cum e cu creditele subprime…
M-am mai convins, străbătând Bulgaria și Grecia, că atât poluarea, cât și suprapopularea sunt gogoși umflate cu pompa. Nu inventate, dar umflate. Și Grecia, și Bulgaria, abundă în peisaje care par necălcate de piciorul omului, natură sălbatică, verde crud, dacă n-ar fi șoseaua ai zice că te-ai rătăcit pe un continent necunoscut. Parafrazând bancul românesc, amândouă sunt și frumoase, și nelocuite. La urma urmei, cam câtă poluare e în pădurea amazoniană (șapte milioane de kilometri pătrați) sau în Antarctica (14 milioane kmp)? Hai să nu mai reducem lumea la lumea noastră.
În fine, bătând nordul Greciei în toate direcțiile, pe sute de kilometri, poposind în strălucitorul și uriașul Thessaloniki, dar trecând sau oprindu-ne și prin orășele de jucărie și sate de câteva case, am ajuns la credința că Grecia nu va fi salvată (în sensul în care discutăm noi despre asta), pentru că nu vrea să fie salvată și nu are nevoie să fie salvată. Eventual o să ne salveze ea pe noi! Vorbim despre patru milenii de civilizație, e de-a dreptul ridicol să-ți închipui că un asemenea spațiu sacru al omenirii ar putea fi distrus de capriciile, imperfecțiunile și dobitociile unui sistem creat cu mult după Democrit și Platon. Cred că am înțeles acum ce se află în spatele unor exclamații de tipul “E altă lume!”, pe care obișnuim să le lansăm de fiecare dată când vine vorba despre Orient – iar Grecia are mult din înțelepciunea și filozofia orientală. Da, e altă lume, dar știți de ce? Pentru că ei nu sunt obsedați de acumulare și dezvoltare. Grecia e o țară care – în criză, ca și-n vremuri bune – trăiește din turism; dar 90% din țărmul grecesc nu este încă exploatat, există mari și frumoase plaje publice, adică la dispoziția oricui, gratis, amenajate sau nu, departe de orice resort turistic, la Petralona se vizitează gratis o superbă peșteră (filigrane de piatră, un vis), gratis e și accesul în muzeul adiacent, ba chiar și transportul cu autobuzul până la peșteră și, în spiritul aceleiași atitudini, în țara străbătută de sute de mii de mașini venite de peste graniță nu există vignetă auto!
Imaginea comună, părerea pe care am auzit-o la mai toți românii cu care am vorbit despre Elada contemporană este aceea că grecii muncesc cam puțin, petrec cam mult, nu-și plătesc taxele și, în consecință, “își merită soarta”.
În clipa asta sunt foarte nesigur că soarta lor e chiar așa îngrozitoare și, riscând să vă scandalizez, întreb: Dar dacă ei au dreptate?
tczarojanu@yahoo.com