S-a așezat pe pat lângă mine. Intrase pe shuffle Anouk – Margarita Chum, iar eu fredonam ușor și el zâmbea. Ne-am întins pe spate amândoi. Fără să se uite la mine, mi-a zis:
Mereu vorbești despre Thèa și Petra și Rin sau despre S. Sau… și a tăcut. Când îl asocia pe K. cu mine niciodată nu-i spunea pe nume și mereu întorcea subiectul înspre propria-i persoană. Chiar și despre mine. E ca și când lumea ta s-ar rezuma la oameni, relații și sentimente.
Fără să mă uit la el, i-am răspuns:
Și nu e pentru toți așa?
Chiar atât de tare depinzi de alții?
Nu depind de ei. Îi iubesc. Mă fac fericită.
Te fac fericită?! Niciunul nu te-a apreciat, nu te-a respectat măcar.
Nu putea înțelege. Mereu am fost boemă. Simpla existență a lor, sentimentele mele, puținele amintiri, compromisurile, sacrificiile, toate mă făceau să mă simt bine. Iubirea înseamnă a înțelege și a accepta, nu? Chiar dacă ei profitau sau mă considerau o fraieră. Eu am fost întotdeauna împăcată cu mine. Sunt o persoana bună, sunt cea mai bună din viața lor pentru că le-am dat tot și n-am cerut nimic mai mult decât era firesc pentru ei. Știu că oricum într-o zi își vor da seama cât au pierdut. Mereu am fost narcisistă.
Nu le-am cerut nimic. Le-am dat prea multe, iar ei nu au înțeles de ce. I-am obișnuit prost, dar a fost compromisul meu. Ce simt… ce-am simțit e pur.
Drăguță, trăiești în lumea ta, mi-a zis cu o urmă de dezamăgire, pe care atunci am interpretat-o ca fiind vizavi de mine, fără să-i înțeleg regretele. Dar vreau să te cunosc. Pe tine. Dincolo de ei.
Greșit, pentru că cei din jur contribuie la dezvoltarea ta. Oricine știe asta.
Pui prea mult accent pe alții. Fără influențele lor cum ai fi?
Ei sunt parte din mine. Nu totul, dar mă definesc și în raport cu ei.
Ești incredibilă, a izbucnit, încăpățânată și foarte insistentă.
Mersi frumos.
Nu era un compliment.
Mi-am dat ochii peste cap, știam că îl exasperez. De șase luni încerca să mă schimbe, să mă facă să “evoluez”. Văzuse ceva în forma mea crudă care îi plăcuse, îl intriga jocul meu, trecerea de la naivitate și disperare la distanță. Și nici măcar nu o făceam special, impulsivitatea nu mi-a permis niciodată să plănuiesc ceva sau să joc deștept.
Dar o țineam pe a mea și toate eforturile lui erau în zadar. Tot limitată la ideile mele eram.
Facem altfel, a continuat calm, spune-mi despre tine. Ce-ți place. Cum ai ajuns cine ești acum.
Dar știi deja tot, ce sens are să repet?
Fă-mi pe plac.
Nu-mi place să repet.
A, nu? Pentru că numai miorlăieli despre băieți si prietenele tale aud mereu.
Niciodată nu puteam să scap de el când voia ceva.
Niciodată nu pot să scap de tine când vrei ceva.
Mi-a zâmbit, ușor arogant, și pentru o secundă am uitat complet să respir. Mi-am amintit de ziua în care l-am văzut prima oară, era iarnă. Mereu am urât iarna. Vorbeam de două luni pe messenger, cât de des puteam. Nopți la rând, ore în șir, cu webcam, cu microfoane și boxele mele care la două-trei minute pârâiau, ca niște alarme de trezire, cu nocturnele confesiuni și pauzele de țigară, în care mă suna ca să nu ne întrerupem. Începutul nostru, tocmai esența fericirii, a fost cât se poate de firesc, în ciuda distanței de două stații de metrou, două monitoare, a căderilor de tensiune și căderilor de net. De parcă în culmea disperării mele de atunci l-am găsit pe el, în culmea disperării lui. Și am început să ne vindecăm. Dar la dracu’, începutul nostru, esența fericirii, a fost pe net… Tehnologia smulge cu o cruzime atât de subtilă romantismul din noi…
Era iarnă, iar eu mereu am urât iarna. E prea frig, prea întunecat, prea ud, prea departe de vară. Și, cum bine a spus Petra, noi funcționăm pe baza razelor solare; era octombrie, ploua, iar noi zăceam leneșe pe canapea și ne lipsea vara. E toamnă, vara mea, e toamnă[1]… și zăceam și ne lipsea…
Era iarnă, iar eu mereu am urât iarna, până când am coborât din bloc la începutul lui ianuarie și a coborât geamul mașinii, a zâmbit și a încălzit, dacă nu orașul, măcar zona de sub felinarul din Rosetti care mereu dansa.
Deci, Sonnja, despre tine…
Bine, fie, dar vreau să taci.
Zâmbea. Știa că am nevoie de liniște. Știa și că iubesc să vorbesc despre mine, deși rareori, aproape niciodată, cu el. Preferam să tac, să fumez și să îl ascult. Mi s-a părut mereu fascinant. Iar atenția pe care mi-o acordase câteva luni părea să se fi sfârșit acum câteva zile, într-o ceartă stupidă. Dar uite că acum voia să mă asculte și pe mine, să mă cunoască, să mă cunoască din nou, să mă recunoască poate.
Se uita pe tavan, îmi mângâia podul palmei și tăcea. Iar eu am început să vorbesc – urmărind un fluture rătăcit în jurul veiozei, cu aripile tremurânde, amintindu-mi de mine vibrând în jurul luminii lui V. – amintindu-mi de originea universului meu prezent. Singurul prezent împotriva căruia nu mă revoltam, nu în seara aceea cel puțin, nu cu el.
[…]
Sunt iresponsabilă.
Ești.
Sau poate doar știu ce vreau. Să locuiesc în apartamentul ăsta, să am bani de țigări, întreținere și mâncare, să mai ies uneori pe Lipscani. Să mă ocup de arta mea. Să scriu, mai ales. Să citesc, să fiu fericită. Atât îmi trebuie. Cine are nevoie de tehnologie, de case imense, de mașini scumpe, de cârpe de firmă și sute de perechi de pantofi? Nu că nu mi-ar plăcea să le am, dar nu am nevoie de ele. Și, între fericire și lucruri, eu aleg fericirea.
Și plăcerea.
Da. Sunt într-o oarecare măsură adepta hedonismului. Cred în Plăcere, nu că este unicul scop, dar că se află ascunsă în cele mai importante scopuri. Dincolo de nervi și de țigări, alcool, nopți nedormite, isterie, crize severe de personalitate, căderi de calciu și mizeria în care ți se îneacă sufletul uneori, dincolo de căutarea zadarnică, renunțări, sevraj, recidivare și clipa mult așteptată de revelație, ai să găsești doar trei lucruri, singurele care contează: dragostea, prietenia și arta. În iubire găsești sexul și intimitatea, în prietenie sprijinul și amuzamentul, iar în scris, mai mult decât în orice, cunoașterea și recunoașterea…
Stop-cadru. Trebuie să-mi amintesc cum să respir. Și cine sunt. Și cine ești. Și cum vibram în jurul tău, când te opreai asupra mea și doar a mea. De parcă în culmea disperării mele de atunci te-am găsit pe tine, în culmea disperării tale. Și am început să ne vindecăm.
Și îți mai spun un secret. Când le găsești pe toate într-o persoană, nu îți pierde sufletul-pereche…
Sonnja… Și nu a continuat. Cum putea să o facă? Ce mi-ar fi putut spune când nici să mă contrazică, nici să mă primească nu putea? Că tot vorbeam despre plăcere, spune-mi ce-ți place.
Fie, evită… îmi plac atingerile intenționat greșite – a zâmbit și și-a trecut fugar degetele peste mâna mea. Eu am întors-o și i le-am prins ușor, apoi mai tare, așteptând strânsoarea lui. Nu a venit. I le-am ținut în continuare, nesăbuită – pixurile și accesoriile colorate, apa plată, vodca orange, Cosmopolitanul, shoturile de tequila și vinul roșu sec, să fiu bronzată, gropița mea din bărbie și cicatricea de la mâna stângă – pe care mi-a mângâiat-o o clipă cu degetul mare, singurul liber -, trandafirul de argint pe care-l port mereu la gât, ciocolata, vanilia, pepenele galben, fast food-ul și Cola, mirosul de sare al mării și cel de cărți vechi, culoarea gri-albăstruie a nopții și a fumului de țigară, roșul apus, sunetul de chitară, concertele în aer liber și bulevardul aglomerat mereu, undeva între Universitate și Romană. Sunt atât de simplă…
Cu asta a început totul – și mâna lui a strâns-o în sfârșit pe-a mea, întrucât nu mai era loc de cuvintele care oricum nu mai existau.
Cu asta chiar începuse totul, cu o descriere succintă de pe blogul meu care-l emoționase până în cele mai adânci goluri din suflet și până la decizia de a mă căuta.
[1]) Emeric Imre – Condamnare la toamnă