Am ramas uluit in fata faptului ca, in toata vanzoleala si confuzia de care ne-am lovit in ultimii ani, au existat cateva puncte de meritorie constanta.
Nu are rost sa facem proces de intentie unei guvernari anume, unei formatiuni politice anume sau vreunui ministru ori premier dintre cei care s-au perindat pe la Palatul Victoria. Cel putin din acest punct de vedere nu exista deosebiri majore. Indiferenta fata de scoala, de carte, de cercetare, cu tot ce implica aceste domenii, a fost aceeasi. Cu rabufniri foarte ciudate ale cate unui demnitar impotriva slujitorilor scolii, care fie ca au pretentii salariale exagerate, fie nu muncesc nici macar opt ore pe zi, fie castiga cu ghiotura din meditatii, fie trag pur si simplu chiulul pe banii contribuabilului.
M-am intrebat de fiecare data ce poate determina o asemenea pornire, de unde atata ura mocnita si dispret suveran? De cele mai multe ori, autorii unor astfel de afirmatii denigratoare la adresa dascalimii erau oameni cu scoala, unii chiar cu titluri inalte. Iar multi dintre ei aveau la randu-le copii aflati la studii. Aici, printre noi, pentru ca nu toate odraslele au reusit sa plece la masterate peste mari si tari.
Lasa ca nici tineretul scolar nu a scapat de mustruluiala: de la sumele ridicole prevazute drept burse, la targuiala anuala pentru locurile din camine. Asta ca sa nu mai pomenesc de modificarea obsesiva a intregului sistem de la an la an, iar uneori chiar de la semestru la semestru. Vitregit a ramas si sistemul sanitar, cu spitale fara medicamente, cu pacienti obligati sa vina cu fese si vata de-acasa, cu hrana incalificabila, cu batrani in coma prin aziluri transformate in morgi, cu doctori fugariti ca iau spaga. Aici s-a descoperit culmea coruptiei, in timp ce marii snapani joaca tontoroiul sub nasul justitiei, smecherii se imbogatesc peste noapte, iar televizoarele zbarnaie de declaratii sforaitoare.
Ceva e putred in Danemarca. Nici nu guvern nu s-a pornit cu inversunare asupra industriei muribunde, ba, mai mult, de fiecare data s-au gasit solutii de prelungire a agoniei, cu costuri mari de la buget. Cineva uita dinadins ca domeniile vitale ale unei natiuni sunt tocmai cele care asigura deschiderea la minte si pastrarea sanatatii, nu cele care aduna fier vechi, paraginesc drumurile sau pustiesc campiile tarii.
Sa vedem insa unde e consecventa, in ce anume rezida – nu-i asa? – continuitatea. Se povesteste ca acum vreo jumatatea de veac, tartorul cel mare, pe numele sau Gheorghe Gheorghiu-Dej, a pornit cu ciracii prin mai multe institutii sa evalueze nivelul de trai. A trecut pe la scoli si facultati si a constatat ca, in general, e bine. Dar, spirit generos, a mai adaugat la burse si alocatii cate 5 lei. Prin spitale, asijderea. Cand a ajuns insa la penitenciare, a triplat dintr-un foc ratia de hrana a detinutilor de drept comun. “Cum, tovarasu’, tocmai la astia?”, s-a mirat un subaltern din suita. “Ma, tu crezi ca daca o sa vie altii la putere, la facultati ne trimite, la doctorate, desteptule?”, i-a raspuns otarat conducatorul.