Anul acesta, in care mediile de afaceri romanesti si internationale asteapta scoaterea la privatizare a Alro si Alprom Slatina va fi, probabil, cel in care va decide modul in care va arata industria mondiala a aluminiului ani buni de acum incolo.
Nevoite sa fuzioneze datorita pretului in continua scadere de multi ani si cautand noi piete de desfacere sau capacitati de productie, marile companii internationale din domeniu, Alcoa, Pechiney, Ruschi Aluminium au in vedere, cu siguranta, venirea la Slatina.
O privire in trecutul nu foarte indepartat arata ca problema privatizarii, in cazul in care aceasta va avea loc, nu va fi nici pe departe asa de simpla pe cat o arata numarul mare de potentiali ofertanti.
Nu mai departe de anul trecut, cand cele doua companii au fost scoase la privatizare in comun, numarul ofertantilor se ridica, la un moment dat la 16. Cu toate acestea, privatizarea nu s-a facut.
Variantele vehiculate in prezent in piata sunt numeroase: privatizare separata, scoaterea la vanzare in comun a celor doua companii, creerea unui holding care sa nu mai fie vandut etc.
Argumentele cele mai convingatoare, mai ales in perspectiva fuziunilor internationale si presiunii din ce in ce mai mari care exista asupra producatorilor de talie medie, cum sunt Alro si Alprom, vin din directia sustinatorilor fuziunii.
Majoritatea analistilor care voteaza pentru fuziune sustin si ca, odata unite, Alro( care fabrica aluminiu) si Alprom (care il prelucreaza) nu trebuie vandute.
De ce fuziune?
In prezent, dintre cele doua companii, cea mai rentabila este, fara indoiala Alro Slatina. Cu o cifra de afaceri in crestere cu 20% in termeni reali anul trecut fata de 1999 si un profit de 53,3 milioane de dolari in 2000, functionand la intreaga capacitate de productie, Alro este una din vedetele incontestabile ale industriei romanesti.
In comparatie cu Alro, Alprom, care functioneaza doar la 30-40% din capacitatea de productie, pare un fel de cenusareasa din punct de vedere al rentabilitatii. Alprom Slatina a obtinut anul trecut un profit brut de 70 de miliarde de lei ( 3 milioane de dolari).
Exista, insa, o explicatie. Alro beneficiaza de reduceri la pretul energiei electrice, pe care Alprom nu le are, iar productia sa de aluminiu primar este imediat inghitita de laminoarele marilor producatori mondiali.
Produsele Alprom, in schimb, sunt mai greu comercializate datorita reticentei vesticilor de a cumpara direct prefabricate la un pret mult mai mare decat cumpara aluminiul primar.
Daca la Alro plata se face aproape instantaneu,pentru Alprom durata de recuperare a creantelor poate dura pana la 100 de zile. De aici, alte diferente care financiare care departajeaza companiile din punct de vedere financiar.
Cu toate dificultatile pe care le are Alprom, analistii pietei afirma ca unirea celor doua companii ar aduce profituri incoparabil mai mari decat cele pe care le au acum. Este vorba de mult comentata sinergie.
In prezent, pretul unei tone de aluminiu pe piata internationala este de 1.520-1.600 de dolari/tona. Costul la care este obtinuta o tona de aluminiu primar la Slatina este de 1.350-1.400 de dolari, iar structura sa este clara: alumina care intra la o tona de aluminiu costa 250 de dolari, 528 de dolari costa energia ( cumparata de Alro la 33 de dolari/MW), celelalte cheltuieli (salarii,administrative etc) ridicandu-se la 400-450 de dolari.
“Alro poate adauga peste pretul pietei, 1.550-1600 de dolari, in jur de 110 dolari. Daca ar plati pretul energiei la fel ca ceilalti consumatori industriali, adica la 38 de dolari/MW, rentabilitatea s-a reduce semnificativ pentru ca ar creste costul de tona de aluminiu”, afirma un analist al pietei.
Alro plateste un pret redus la energia electrica datorita statutului sau de consumator exigibil si faptului ca plateste in avans pentru un an. Alro a platit anul trecut in avans catre Termoelectrica, printr-un credit sindicalizat, toata energia pentru 2000, cu 68 de milioane de dolari.
Energia electrica poate fi numita, intr-adevar, problema numarul unu a producatorilor si prelucratorilor de aluminiu.
“Noi platim, intr-adevar mai putin, dar tot nu putem sa ne comparam cu marii producatori mondiali, care cumpara energia cu 27-28 de dolari/MW. In general, marile uzine de aluminiu au fost construite langa surse ieftine de energie, hidrocentrale etc”, afirma Gheorghe Dobra, directorul general al Alro.
De alftel, anul trecut, Banca Mondiala a cerut ca in caietul de sarcini aferant privatizarii Alro – Alprom sa se precizeze ca pretul energiei va ramane neschimbat in viitorii 10 ani.
Efectele unei fuziuni intre Alro si Alprom vor fi, spun analistii, avantajoase si din punct de vedere al valorii adaugate.
“Chiar daca nu este la fel de rentabila ca Alro, Alprom poate genera o valoarea adaugata mult mai mare. Datorita specificului produselor sale, Alprom poate adauga 800 de dolari la pretul pietei, nu 100-110 de dolari, ca Alro” afirma analistul citat.
In plus, o fuziune Alro-Alprom ar rezolva si problema aprovizionarii cu aluminiu pentru Alprom. O crestere a productiei Alprom de la 22.000 de tone de prefabricate la 40.000 de tone ar reduce, de asemenea, substantial, cheltuielile salariale.
Casele de comert
Ultimile miscari din cadrul actionariatului Alro a readus in atentia pietei casele de comert de metale feroase si neferoase.
Anul trecut, cand cele doua companii de aluminiu din Slatina au fost scoase la privatizare, marile casele internationale de comert, Balli si Glencore, si-au anuntat intentia de a cumpara Alro si Alprom.
La inceputul acestui an, cand fondul de investitii Broadhurst si-a vandut participatia de 8% din Alro, majoritatea jucatorilor de pe piata de capital au apreciat ca noul proprietar al actiunilor este grupul rus Alfa.
Alfa detine una dintre cele mai mari companii de comert mondiale, Alfa Eco, puternic implicata in comertul international cu alumina, aluminiu si produse din aluminiu.
Interesul casei de comert Balli pentru industria neferoasa din Romania nu este nou. Balli detine rafinaria de alumina BBG Tulcea si a declarat anul trecut ca intentioneaza sa creeze un holding BBG-Alro-Alprom.
Pe langa marile holdinguri industriale, financiare sau de comert care vor veni la privatizarea Alro si Alprom, si romanii ar putea fi prezenti. Compania romana de comert Metalexportimport, de exemplu, a cumparat anul trecut caietul de sarcini pentru privatizarea celor doua companii.
Unii “danseaza cu elefantii”. Noi ce facem?
In prezent, dupa “luptele” din vara anului trecut, lumea aluminiului este dominata de patru giganti: Alcoa (care a preluat Reynolds), Alcan (care a fuzionat cu Alusuisse), Pechiney si Billiton.
In umbra lor, companiile de talie medie precum norvegienii de la Norsk Hydro sau americanii de la Kaiser au doua variante de supravietuire: sa creasca sau sa fie preluati de un consortiu din “grupul celor patru”.
“Senzatia este ca dansezi cu niste elefanti”: sunt vorbele presedintelui grupului Kaiser, Ray Milchovich, care caracterizeaza cel mai bine situatia.
Oricum, semnale ca lupta nu s-a terminat au inceput sa apara: saptamana trecuta, Norsk Hydro a anuntat preluarea producatorului de aluminiu de talie medie Slovalco, castigand lupta cu americanii de la Alcoa, care mai detin in Europa capacitati de productie in Spania si Ungaria.
Chiar daca lupta s-a linistit pentru moment la nivel inalt, marile grupuri multumindu-se cu achizitii de talie mica, jocurile nu sunt inca facute.
La inceputul acestui an, presedintii celor “patru mari” si-au incheiat rapoartele catre actionari promitand ca vor continua politica agresiva de achizitii.
In acest context, nimeni nu se mai indoieste ca la privatizarea Alro, cel mai mare producator de aluminiu din Sud-Estul Europei, ofertele vor veni din toate partile. De castigat vor castiga cei care vor avea in oferta cea mai buna combinatie intre economie si politica.
aâ¬oVara fierbinte a aluminiuluiaâ¬?
Daca se poate vorbi despre o operatie estetica in cazul pietei mondiale a aluminiului atunci cu siguranta aceasta a inceput in vara anului trecut.
Oferte de preluare, renuntarea la acestea, reluarea lor, cam acestea sunt cuvintele care pot caracteriza ceea ce s-a intamplat in perioada pe care analistii au numit-o aâ¬ovara fierbinte a aluminiuluiaâ¬?.
La inceputul anului 2000, ierarhia in clasamentul producatorilor de aluminiu arata o suprematie incontestabila a colosului american Alcoa.
Liderul pietei producea aproape dublu in comparatie cu urmaritorii sai de pe locul doi si trei, rusii de la Ruski Aluminium respectiv canadieni de la Alcan , fiind un producator integrat in toata puterea cuvantului: de la exploatari de bauxita, fabrici de alumina pana la productia de ambalaje de aluminiu.
Alcoa dispunea, an acelasi timp, si de cea mai buna prezenta la nivel mondial, atat din punct de vedere al productiei cat si a desfacerii, fiind prezenta in 36 de tari.
Pechiney, Alcan si Alusuisse incep negocierile
aâ¬oIadulaâ¬? s-a dezlatuit in momentul in care Alcan, francezii de la Pechiney si elvetienii de la Alusuisse au inceput, in vara anului trecut, negocierile de fuziune.
aâ¬oO eventuala fuziune ar fi adus celor trei companii economii anuale de peste 750 de milioane de dolariaâ¬?, spune Gheorghe Dobra, managerul Alro Slatina.
Cifra de afaceri a colosului industrial rezultat din fuziune ar fi fost de peste 23 de miliarde de dolari, in conditiile in care acelasi indicator in cazul grupului american Alcoa a fost anul trecut de 22,9 miliarde de dolari.
Mai mult, orgoliosul slogan al americanilor – aâ¬oTot ceea ce atingi este Alcoaaâ¬? (grupul este prezent in 36 de tari ale lumii -risca sa nu mai fie tocmai adecvat situatiei.
Suprematia mondiala a Alcan in productia aluminiului pentru industria auto, precum si puternica prezenta in America de Nord si de Sud, urma sa fie completata de puternica ramura de prelucrare a aluminiului pentru ambalaje a francezilor de la Pechiney. Fuziunea ar fi rezolvat si slaba prezenta a canadienilor in Europa.
Alcoa raspunde provocarii
Replica americanilor a venit, insa, rapid. Alcoa a inceput negocierile cu o companie americana de mai mica statura, Reynolds, mai putin prezenta la nivel mondial, dar cu o pozitie puternica pe cele doua continente americane.
Apeland la o simpla adunare, este evident faptul ca unirea capacitatilor de productie ale Alcoa si Reynolds, care insumeaza peste 4,2 milioane de tone de aluminiu, ar fi readus iar suprematia americanilor la nivel mondial.
Daca cele doua fuziuni la nivel inalt ar fi avut loc, lumea aluminiului urma sa fie dominata de doi colosi, cu operatiuni pe intreg lantul de productie: de la extragerea bauxitei la fabricarea de folii si ambalaje de aluminiu.
Miscarile din aâ¬ofruntea clasamentuluiaâ¬? a dezmortit, insa, un alt gigant metalurgic mondial, consortiul britanico- olandez, Billiton.
Grupul are o constitutie oarecum aparte in comparatie cu ceilalti jucatori de pe piata aluminiului, fiind administratorul unor exploatari miniere de toate genurile (diamante, neferoase, minereuri, etc.), care au apartinut in marea lor majoritate celor doua foste mari forte imperialiste: Olanda si Anglia. Afacerile Billiton sunt, prin urmare, foarte intense in Africa, America de Sud si Australia.
Foarte puternic in amontele productiei de aluminiu , datorita exploatarilor de bauxita, grupul era descoperit in partea de productie si prelucrare, adica acolo unde sunt banii adevarati.
In mijlocul negocierilor Alcoa-Reynolds, Billiton aâ¬oaruncaaâ¬? o oferta de 1 miliard de lire sterline ( aproximativ 2 miliarde de dolari) pentru achizitia celui mai mare producator de alumina din Australia: Worsley. Compania australiana apartinea in acel moment grupului Reynolds, iar mutarea britanicilor a aâ¬oinghetataâ¬? pentru moment negocierile Alcoa- Reynolds.
Cu doua fuziuni gigantice pe rol, industria mondiala a aluminiului risca sa fie dominata de doi colosi, prezenti in mai toate tarile mari ale lumii. Numai ca miscarea care a declansat succesiunea de oferte, fuziunea Alcan-Pechiney, nu s-a terminat la fel de frumos pe cat a inceput.
Fuziunea Alcan-Pechiney-Alusuisse cade
Negocierile Alcan-Pechiney-Alusuisse au fost suspendate iar fuziunea nu s-a finalizat. Varianta oficiala a celor doua mari grupuri implicate in afacere, Alcan si Pechiney, a afirmat ca fuziunea nu a avut loc datorita faptului ca nu s-au inteles asupra inchiderii unor laminoare de aluminiu.
Cele doua grupuri sunt foarte puternice din punct de vedere al prelucrarii aluminiului iar fuziunea ar fi adus supracapacitati de productie in aceasta veriga a lantului.
La momentul respectiv, au existat, insa, voci care au afirmat ca, de fapt, fuziunea a fost anulata pentru ca francezii si canadienii nu s-au inteles asupra locurilor in Consiliul de Administratie. Mai au si altii probleme cu algoritmul.
In final, dupa cateva luni de negocieri situatia s-a clarificat: Alcoa a preluat Reynolds si a vandut rafinaria australiana Worsley catre Billiton iar Alcan a fuzionat cu Alusuisse creand Algroup.
Pechiney incepe lupta pe cont propriu
Ramasa oarecum aâ¬ope tusaaâ¬?, Pechiney a inceput sa achzitioneze pe cont propriu o serie de capacitati de productie de alumina si aluminiu mai mici, in special din America de Sud. Astfel, francezii au devenit parteneri ai guvernului venezuelean in modernizarea si managementului uneia dintre cele mai mari corporatii de extragere a bauxitei si productie de alumina din America de Sud, Bauxilium.
Urmatoarea miscare, tot in America de Sud, a fost obtinerea controlului producatorului de aluminiu Tomago. Pechiney a platit unui fond de investitii 220 de milioane de dolari pentru 15,5% din Tomago, fapt care o conferit francezilor, care detineau deja 36,05%, controlul asupra companiei.
Tomago va produce in 2001 237.000 de tone de aluminiu, in conditiile in care Alro, de exemplu, ar putea atinge, datorita modernizarilor, o capacitate anuala de aproximativ 200.000 de tone.
Urmand cursul procesului de fabricatie integrat, Pechiney a cumparat compania braziliana Metalpack, unul dintre cei mai mari prelucratori de aluminiu din America de Sud. Miza acestei achizitii au fost tuburile de pasta de dinti din aluminiu, Brazilia fiind cea mai mare piata mondiala in domeniu.
Tot spre sfarsitul anului Pechiney a mai facut doua achizitii, de data asta in Statele Unite. ?intele au fost doua companii producatoare de ambalaje de aluminiu, Anchor Cosmetics si JPS Packaging, pentru care francezii au platit 112 milioane de dolari.
Temelia grupului Pechiney ramane, insa, Europa, acolo unde dispune de mari capacitati de productie in Grecia, Olanda, Germania si bineinteles, Franta.
Grupul are, de asemenea, o prezenta puternica in Australia, miza prezentei pe continentul de la Antipozi fiind resursele enorme de bauxita de care acesta dispune, fapt care face obtinerea aluminei mult mai rentabila decat in Europa.
Reducerea costurilor, un mod de viata
Aluminiul si otelul sunt doua metale concurente indirect care au, insa, un element comun: pretul lor se afla in ultimii ani pe o accentuata tendinta de scadere.
Desi aluminiul este unul dintre cele mai prezente elemente chimice in crusta pamantului, procesul de rafinare a bauxitei si de prelucrare a aluminei sunt printre cele mai scumpe din industrie.
In plus, aluminiul, care este considerat un metal nou, are de luptat atat cu metalele traditionale pe care le-a substituit, de exemplu otelul, cat si cu cele noi care il concureaza, precum plasticul.
In aceste conditii, reducerea costurilor a devenit aproape un mod de viata pentru producatorii de aluminiu: de aici si tendinta de fuziune la nivel mondial.
Alcoa, de exemplu, tocmai a incheiat un program de trei ani de reducere a costurilor cu 1,1 miliarde de lei si incepe un altul, care va dura pana in 2003 si care va aduce, spun americanii, cheltuieli mai mici cu inca 1 miliard de dolari.
Tocami datorita acestor reduceri de costuri continue, marii producatori au raportat la sfarsitul anului trecut rezultate financiare in crestere fata de 1999.
Alcoa a avut venituri totale de 22,9 miliarde de dolari si profit net de 1,4 miliarde de dolari. Pechiney se mandreste cu venituri de 10,67 de miliarde de dolari si profituri de 314 milioane de dolari.
Profiturile mari ale gigantilor au fost obtinute in ultimii ani pe doua cai principale: asigurarea energiei electrice la costuri cat mai mici si intrarea puternica pe piata tablei de aluminiu pentru automobile.
Pechiney, de exemplu, estimeaza o dublare a vanzarilor sale pentru industria automobilelor, incheiind in vara anului trecut un parteneriat pe termen lung cu grupul Peugeot Citroen.
Un astfel de parteneriat exista si intre grupul nou format prin fuziunea Alcan-Alussuise si colosii mondiali ai industriei automobilelor General Motors Corporation si Ford Motor Company.
In ceea ce priveste energia, toate statele care “gazduiesc” producatori de aluminiu ofera subventii si reduceri de pret substantiale. Cand nu se intampla acest lucru, efectele sunt imediate.
Ca urmare a cresterii pretului electricitatii, in America de Nord s-au inregistat reduceri ale productiei datorita inchiderii unor topitorii, estimandu-se ca reducerea productiei va continua pe toata durata anului 2001
Piata aluminiului intra in anul 2001 relativ sanatoasa. In ciuda cresterii recente ale stocurilor la produsele laminate, acestea sunt insa scazute fata de maximele istorice, capacitati de peste 700.000 tone au fost inchise recent in SUA si exista putine capacitati disponibile pentru industrie.
Cu toate acestea, cea mai mare problema pentru piata aluminiului o reprezinta cererea. Recesiunea economiei americane a condus la prabusirea comenzilor pentru produse semi-fabricate din aluminiu fata de anul anterior.
Conform previziunilor firmei Alcan, cererea mondiala de aluminiu in anul 2001 se va reduce cu 0,1% fata de anul precedent, pana la 28,44% mil tone; in anul 2000, cererea crescuse fata de anul precedent cu 3,5%. Oferta va creste cu 1,8%, conducand la un deficit de metal mic in 2001 si anume, de 100.000 tone (fata de 400.000 tone in 2000).
In ciuda rapidei scaderi a stocurilor raportate, cererii globale extrem de puternice si unei serii de reduceri neasteptate ale productiei, evolutia preturilor pe parcursul anului 2000 nu a fost satisfacatoare.
Dupa ce au atins varful de 1.745 $/tona la sfarsitul lunii ianuarie, preturile au scazut dramatic sub 1.4000 $/tona in luna aprilie. De atunci s-a inregistrat o revigorare a preturilor, dar ele se situeaza inca cu mult sub performanta atinsa in ianuarie.
Pentru prima jumatate a acestui an se estimeaza ca preturile se vor mentine in jur de 1.600 $/tona, chiar sub acest prag. Pentru a doua jumatate a anului se asteapta o imbunatatire a preturilor, acestea vor tinti catre 1.700 $/tona. In 2001 se prognozeaza un pret mediu de 1.670 $/tona.
Rusii, ca de obicei, un caz mai special
In prezent industria rusa de aluminiu produce peste trei milioane de tone de metal argintiu anual, din care majoritatea sunt pompate pe pietele europene, nete importatoare de aluminiu.
Aluminiul rusesc este dominat de gigantul siberian Ruski Aluminiu, care controleaza peste 75% din productia tarii si este format din patru mari capacitati de productie plasate in regiunile Bratsk, Krasnoiarsk si Sayansk.
Daca Ruschi Aluminiu detine 75% din productia Rusiei, aproape tot restul pana la 100% apartine altui grup la fel de puternic, daca nu economic, cel putin politic: SUAL (Siberian-Urals Aluminium Company).
Indiferent de sustinerea politica si forta economica, industria ruseasca sufera de o “boala” care nu pare a fi pe cale de vindecare: lipsa de alumina.
Excelent plasati din punct de vedere al aprovizionarii cu energie electrica, gigantii rusi ai aluminiului au trebuit in ultimii ani sa lase la o parte orgoliul si sa importe alumina de la concurentii europeni.
Partea cea mai contestata pe plan intern in aceasta afacere a fost, insa, implicarea marilor case de comert ale Rusiei. Pentru a evita blocajul financiar si a stimula productia guvernul rusesc a permis importul aluminei fara taxe vamale.
Marile companii de comert ale Rusiei, dintre care Alfa Eco Trading este cea mai importanta, aduceau producatorilor alumina si primeau in schimb cantitatea de aluminiu echivalenta pe care apoi o vindeau in exteriorul Rusiei.
Afacerea devenise, la un moment dat, un fel de lohn, din care cei mai castigati erau comerciantii nu producatorii. In acel moment, care a concis cu inceperea campaniei electorale in Rusia, producatorii au inceput sa faca lobby pentru reintroducerea taxelor vamale si stimularea productiei in rafinariile Rusiei, blocate atunci de criza financiara a tarii
La nivel politic, grupul Alfa se afla sub protectia fostului prim-ministru Anatoli Ciubaev iar Ruschi Aluminiu era protejat de actualul presedinte Alexander Lebed, pe atunci guvernatorul provinciei Krasnoyarsk.
Taxele au fost reintroduse, iar producatorii rusi de aluminiu au inceput sa faca miscari pe cont propriu. Ruschi Aluminiu, de exemplu, a cumparat o rafinarie de alumina la Oradea.
Este adevarat, costul transportului este mare, dar se compenseaza cu energia ieftina de care dispun rusii. In Siberia, de exemplu, sunt hidrocentrale ale caror cifre de afaceri depind in proportie de 50% de producatorii de aluminiu.
Stimulati de evolutia cursului rubla-dolar dar si de clientii lor europeni, rusii vor deveni, cu siguranta unii dintre principalii jucatori in hora fuziunilor la nivel mondial. Mai ales ca toate capacitatile lor de productie sunt, in prezent, utilizate la maxim.
De altfel, nici rusii nu se lasa mai prejos in cursa fuziunilor. Consiliul Concurentei din Rusia analizeaza in prezent o posibila fuziune intre Ruschi Aluminiu si Sual.