Talentul iesit din comun pentru decorarea spatiilor si studiile de arhitectura i-ar fi oferit lui Vlad Bina posibilitatea sa devina unul dintre cei mai renumiti arhitecti din Europa, dupa succesul proiectelor pe care le-a realizat in Franta si Spania. A ajuns insa in Statele Unite, unde computerele performante din industria filmului i-au schimbat traiectoria. Numele lui apare pe genericul filmului “Matrix Revolutions”. Pe Internet i-am gasit adresa de e-mail si i-am trimis un mesaj. Mi-a raspuns ca in curand urma sa petreaca un week-end la Bucuresti, unde ne-am putea intalni. Am aflat intre timp ca a realizat scenografia virtuala si pentru “13 Stafii”, “Matrix Reloaded” si “Cat Woman” si ca acum este preocupat de ultimele detalii pentru filmul “Codul lui Da Vinci”, pe care le creeaza intr-un studiou din Londra.
Cel mai faimos roman de la Hoolywood, arhitectul disputat de Warner si de Universal Pictures, lucreaza aproximativ 20 de ore pe zi, deplasandu-se continuu intre Statele Unite, Australia si Europa. Are propria companie si isi propune sa poata furniza decoruri in studiourile lui. Cinematografiei romanesti ii acorda toate sansele, cu conditia ca banii incasati din filmarile marilor companii americane sa fie investiti in studiouri de postproductie.
– Am sa te rog sa explici ce fel de decoruri faci…
– Toate filmele americane, in acest moment, au o componenta digitala – fie ea cromatica, fie spatiala. Se filmeaza din ce in ce mai mult decoruri partiale, care se completeaza in 3D, pe computer, din motive financiare (e mult mai ieftin) si din motive de flexibilitate a camerei (e mai usor sa manevrezi o camera virtuala intr-un decor artificial, decat intr-un decor real). Ce fac eu? Construiesc aceste decoruri virtuale 3D in spatele actorilor sau fac extinderea unui decor real in 3D, pe computer.
– Ceea ce creezi tu poate primi Oscarul?
– Tot ceea ce e prelucrat digital la un film se poate numi efect vizual; pe masura ce tot mai multe elemente dintr-un film sunt trecute printr-un filtru digital, apar intai pe computer si pe urma pe ecran. Ceea ce tine de asa ceva se numeste efect vizual – deci exista Oscar pentru efecte vizuale.
– Cu ce ai inceput?
– Am facut urbanism in Franta si design industrial la New York, la Pratt Institute, pe aparate destul de sofisticate. Am ajuns cu o bursa Fulbright la MIT, in Boston, si acolo am cunoscut cativa colegi care lucrau intr-un studiou de langa Massachusetts, pe coasta de Est, pentru niste productii Las Vegas. Prima data cand am vazut contextul in care lucrau, am fost impresionat de structura aparaturii, care in 1992 era incomparabila cu ce vedeam intr-un studiou de arhitectura. Se produceau imagini 3D de 5 sau 6 ori mai rapid ca in orice alt computer pe care il vazusem in momentul acela pe piata. Ideea mea initiala a fost: “OK, ma duc, invat uneltele in cativa ani si ma intorc sa fac arhitectura”. Dar in ultimii 15 ani am facut film.
In 1999 am inceput sa lucrez in California. Primul proiect a fost “13 fantome”. Si am ajuns sa-l fac reintalnindu-ma cu unul dintre cei cu care am lucrat an Massachusetts. Deci a fost o chestie de cunostinte personale pe care ti le faci in industrie. Si daca aceste cunostinte progreseaza, te ajuta, mai ales daca prestezi de fiecare data un serviciu care le convine, pentru care sunt fericiti. In aceasta industrie, memoria e insa foarte scurta. Daca nu esti in functiune continuu, dispari repede. Trebuie sa fii atent, sa faci cel putin unul sau doua filme intr-un an. Dupa “13 fantome” am lucrat la “Matrix Revolutions” si “Matrix Reloaded”, in 2000, 2001 si 2003 la “Cat Woman” si “Sin City”, iar anul acesta am primit “Codul lui Da Vinci”. Sa vedem ce va urma.
– Cum colaborezi cu regizorii filmelor in care esti implicat?
– Andy si Larry Wachowski, regizorii filmelor “Matrix”, au lucrat foarte aproape cu noi. La fel s-a intamplat si la “Sin City”. Exista regizori foarte vizuali, cum e Ridley Scott, care poate schita o scenografie 100% identica cu cadrul final, in detaliu, iar schita respectiva arata ca o opera de arta. Scorsese nu stie sa deseneze, dar si schitele lui se suprapun in totalitate cu imaginea finala. Regizorul filmului “Codul lui Da Vinci” este Ron Howard, care a facut “Apollo 13” si “A Beautiful Mind”. Teazer-ul a iesit foarte bine, dar pentru film ne-am mutat la Londra.
– Ce e esential in ceea ce faci?
– Partea cea mai dificila e lucrul in echipa. Cand coordonezi cinci-sase-sapte oameni pentru a pune la punct un decor virtual, exista ego-uri care pot merge in directii centrifuge, deci totul e sa creezi un sistem care sa produca o imagine de calitate, in timp. Este o presiune destul de mare, pentru ca e foarte important sa respecti dead-line-urile, sa produci in timp redus. In acest moment, filmul digital este o realitate. Este o evolutie fireasca. “Sin City”, de exemplu, s-a realizat complet digital.
– Ce te pasioneaza de fapt?
– Tot ce se afla in relatie cu spatiul. N-am ochi pentru miscarea de caracter, de personaje. Ma intereseaza structurile spatiale. Am fost antrenat si educat sa creez spatii. Deci tot ce tine de scenografie si de tehnologia aplicata la scenografie ma intereseaza.
– Mai sunt reticente legate de filmul digital?
– Anul acesta s-au facut cel putin doua filme mari complet digital – adica totul este introdus pe computer in momentul preluarii imaginii. Avantajul unei camere digitale este ca imaginea se transpune imediat pe computer. Acum cativa ani exista un dezavantaj: valoarea culorii nu era compatibila cu valoarea culorii unui film analog. In momentul acesta, tehnologia a ajuns la nivelul la care se poate spune ca exista aceeasi calitate a culorii intre analog si digital. Deci are loc, pur si simplu, o tranzitie, iar bugetele se conformeaza acestei tranzitii.
– Cum va arata industria cinematografica peste 15-20 de ani?
– Filmele americane costa mult mai mult din cauza preturilor de productie locale, iar profiturile nu au crescut proportional. Este motivul pentru care produttia de film s-a globalizat foarte mult. In Australia sau Anglia se fac multe efecte de scenografie digitala. Asa s-au realizat, de exemplu, “Troia” sau “Gladiator”. Anglia ofera rabaturi de impozite de pana la 20% pentru productiile sau postproductiile care ajung acolo.
– Dar Romania? Ce sanse dai industriei de film?
– In Romania preturile sunt cu aproximativ 35% mai mici decat in Cehia si cu mult mai mici fata de Los Angeles. Problemele logistice si cele de asigurari o impiedica deocamdata sa aiba si o oferta de postproductie digitala, dar cred ca, pana la urma, partea economica isi va spune cuvantul. Ferretti, unul dintre cei mai mari scenografi de film la ora actuala, dupa ce a vazut raportul de calitate si de pret din Romania, a fost cuprins de o exuberanta arhitectonica instantanee si a construit cu 25% mai mult decat era necesar in filmul sau.