Punctul de pornire al cărții se găsește într-o practică a autoarei care a căpătat obiceiul să răspundă numeroaselor scrisori adresate de cititori. Ca și într-un episod anume: autoarea aflată la Philadelphia în campanie de promovare a cărții a citit într-un ziar din 9 februarie 2009 despre epidemia de obezitate în rândul soldaților americani aflați în Irak. Aici a început să scrie romanul, inventându-l pe Melvin Mapple, soldatul care îi trimite scrisori.
Așadar, scriitoarea însăși ca alter-ego, soldatul american ca personaj fictiv corespondează și corespondența lor este pretextul pentru observații despre ce înseamnă scrisul și cititul, ca și complicata relație dintre actanții în actul comunicării din spațiul literaturii. Scriitoarea însăși a recunoscut într-un interviu publicat în revista “Lire” în 27.08.2010 că este prima oară când a amestecat realul plat și banal (corespondența cu propriii cititori dintr-un mic birou de la Albin Michel) și imaginația prin personajul soldatului preocupat de problemele acute ale prezentului: războiul din Irak, America și politica președintelui Bush și urmările ei asupra lumii. Cât despre escrocul și misticul fără credință care zac în fiecare scriitor, și ei o obsedează pe Amélie Nothomb, căci reflectă ambivalența condiției scriitorului, mai ales când are succes. El ajunge să se întrebe dacă merită succesul, dacă s-a oferit pe sine cititorului în carte sau a recurs la convenții ce realizează o construcție de natură spirituală. Există și o încredere nețărmurită în ființa artistului, care crede în artă cu același fanatism pe care îl are misticul față de religie.
Amélie Nothomb scrie pe parcursul unui an mai multe romane, dintre ele alege doar unul pentru publicare, iar corespondența cu Melvin Mapple dezvăluie că “O formă de viață” are în urma lui… 65 de romane !