Toamna este cel mai strașnic sezon literar în Franța. De-o parte
sunt premiile, de la Goncourt și Renaudot la Femina și Medicis, de
cealaltă “la rentrée littéraire”, care înseamnă o avalanșă de cărți
noi și de nume mari în vitrinele librăriilor. Criză sau nu,
apetitul pentru lectură este încă viguros, dovadă că, la începutul
toamnei 2010, vor ieși pe piața franceză nu mai puțin de 700 de
titluri – literatură autohtonă și străină. Atenție, nu oricine
publică toamna. Apariția în standuri sub semnul faimoasei “rentrée”
reprezintă și un certificat de calitate.
Amélie Nothomb, bunăoară, iese, la sfârșit de august, cu un nou
roman. Prolifica doamnă a făcut din asta o datină: acum 19 ani, a
publicat “Igiena asasinului”. Între timp a mai scos 19 romane. Unul
pe an, la sfârșit de vară/ început de toamnă. Acum, lumea se va
îmbulzi să cumpere “Une forme de vie” (Ed. Albin Michel), cea mai
nouă producție a extravagantei scriitoare veșnic îmbrăcate în
negru, și să salute românește (“S’il vous plaît, Madame…”),
cerșind autografe. O paranteză: anul trecut am asistat la o astfel
de sesiune de dedicații nothombiene la Virgin Megastore, pe Champs
Elysées. Deși mega, librăria devenise absolut neîncăpătoare pentru
cele câteva sute de fani isterizați care se buluceau, grețos, să o
atingă cu privirea pe belgiancă mai ceva ca pe o vedetă de cinema.
Am renunțat să mă amestec în furnicar, nu, Doamne ferește, pișcat
de sentimentul că sunt “au dessus de la mêlée”, ci din pragmatism
(lene?), dându-mi seama că nu am nicio șansă să mă apropii de
tronul misterioasei autoare a romanului “Stupeur et tremblements”
(500.000 de exemplare vândute).
Din ultimul ei roman aflăm, întâi de toate, că Amélie Nothomb nu
este doar autoare de literatură, ci și de epistole. Scrie, potrivit
unor declarații făcute în presă, de o bună bucată de vreme, circa 8
scrisori pe zi. Aproape toate reprezintă dialogul cu cititorii săi
(cu vreo două mii dintre ei întreține o corespondență susținută),
iar acum s-a hotărât să topească această experiență în paginile
unui roman despre care critica franceză s-a grăbit deja să spună că
este cea mai izbutită carte a sa.
Personajul principal al romanului “Une forme de vie” este o
scriitoare care seamănă leit cu Amélie Nothomb își analizează
aventura epistolară, labirinturile și implicațiile ei existențiale,
sub presiunea unei concluzii de fond zguduitoare (“Sunt acea ființă
poroasă căreia oamenii îi conferă un rol copleșitor în viața lor”)
și a unui accident epistolar: primirea unei unei scrisori de la un
GI american, aflat la datorie pe frontul din Irak:
“Dragă Amélie Nothomb,
Sunt soldat în armata americană, numele meu este Melvin Mapple, ați
putea să-mi spuneți Mel. Sunt încartiruit la Bagdad încă de la
începutul acestui nenorocit de război, să tot fie șase ani
de-atunci. Vă scriu pentru că sufăr ca un câine. Am nevoie să fiu
înțeles, iar dumneavoastră, știu sigur, mă veți înțelege. Vă rog
să-mi răspundeți.
Melvin Mapple
Bagdad, 18 decembrie 2008″
Amélie Nothomb, scriitoarea pusă în scenă de Amélie Nothomb,
reacționează: “Am crezut la început că e o glumă proastă.
Presupunând că acest Melvin Mapple există, avea el oare dreptul
să-mi scrie asemenea lucruri? Nu exista oare o cenzură militară
care n-ar fi lăsat niciodată să treacă vorba «fucking» înainte de
«war»?
Am examinat scrisoarea. Dacă era un fals, realizarea lui era
remarcabilă. Avea timbru american și ștampilă irakiană. Iar lucrul
cel mai adevărat părea caligrafia: scrisul acela american de bază,
simplu și stereotip, pe care în atâtea rânduri am avut prilejul
să-l observ în decursul șederilor mele în State. Precum și tonul
direct, de o indiscutabilă legitimitate. Atunci când am încetat să
mă mai îndoiesc de autenticitatea misivei, am fost izbită de
dimensiunea incredibilă a mesajului: deși nu era nimic uimitor ca
un soldat american care trăia în acest război să sufere ca un
câine, era în schimb halucinant ca acesta să mi se adreseze mie.
Cum auzise oare de mine?” Din mirare în mirare, Notomb continuă
schimbul de idei, sfaturi și sentimente cu obezul soldat (care
suferea de bulimie de stres) și încearcă să-i deslușească biografia
și psihologia, depășind o frontieră sacră: cea care separă arta de
viață. Scriitoarea încearcă să-l găsească pe Mel, cel în carne (mă
rog, grăsime) și oase, sedusă fiind de faptul că acesta i-a citit
toate cărțile și că “vrea să existe doar pentru ea”.
Dincolo de problemele americanului, ale războiului și ale genului
epistolar, Amélie Nothomb va risipi, pe întreg parcursul romanului,
redutabilele ei sfaturi și cogitații despre univers, morală și
literatură, din seva cărora nu mă pot împiedica să vă ofer o
mostră: “Nu există decât un singur mod de a rezolva un blocaj legat
de scris: scriind. Reflecția eficientă și dinamică nu apare decât
în momentul redactării”. Lăsând gluma la o parte, doamna în negru
chiar are mare dreptate. O mai spusese și Heliade Rădulescu, dar nu
prea a fost luat în serios: “Scrieți, băieți, orice, numai
scrieți!”
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București,
Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor
principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura
Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică
plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu
1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A
semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din
anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.