curat preacurat, împachetat în propria frumusețe,
trupul tău nu se mai arată.
pe blid – gura căscată a peștelui.
deasupra blidului – sânii tăi ghemuiți în albul
scrobit care-i apără de străveziu și de alte rele.
eu nu mai știu unde sfârșește malul râului
și unde e curgere lină. Golim blidul
alegem carnea albă, înlăturăm oasele,
dar lăsăm neclintit capul peștelui
cu ochii încă uimiți de smuncitura din râu.
“Ce facem cu el? E atât de singur.”
“Cum ce facem? Aruncă-l motanului”
“Ai dreptate – poate-l duce la râu…”
o urmăresc cum iese cu blidul pe palmă,
cu motanul împleticindu-i-se printre glezne,
printre micile-i rătăciri.
eu pregătesc ceaiul și așteapt, uite,
cine știe a câta zi să se întoarcă motanul
și să apară și ea în urma motanului
revenind din rătăcirea-i prea lungă…
în rest, se topește malul în mângâierile apei,
continuă nesfârșita plăcere a apei de-a mușca malul,
totul curgând, răscolind, mângâind –
mângâieri nămoloase,
mângâieri până la dezgolire de inimă
printre veșminte și oase
tot mai apoase.