La Muzeul Național Cotroceni s-a deschis o amplă expoziție dedicată operei lui Theodor Aman. Este prima manifestare de anvergură pe plan național de la marea retrospectivă organizată de noi cu ocazia centenarului morții maestrului, în 1991, la Muzeul Național de Artă al României și apoi itinerată la Craiova, Turnu Severin, Timișoara, Arad, Deva, Cluj, Târgu Mureș, Iași, Bacău și Constanța.
Prezentarea creației lui Aman, atât de variată ca gen și tehnică, este totdeauna un eveniment. Iar manifestarea de la Palatul Cotroceni – așezată sub genericul “Theodor Aman, pictor și gravor” – este, cu certitudine, un asemenea eveniment prin selecția de lucrări reprezentative provenind de la mai multe instituții importante ale țării, precum Muzeul Național de Artă, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul de Artă Craiova, Biblioteca Academiei Române, Muzeul “Theodor Aman”, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, Complexul Muzeal Național “Moldova” Iași, Muzeul de Artă Constanța, Muzeul Național Brukenthal, Complexul Muzeal Arad și Muzeul de Artă Brașov.De la întoarcerea de la studiile pariziene, în 1857, și până la moartea survenită în 1891, Theodor Aman a fost animatorul vieții artistice bucureștene. Iar, timp de mai bine de un deceniu, începând din 1864, a fost cel mai bine cotat artist român, cel mai des premiat și beneficiar al celor mai substanțiale achiziții pentru pinacotecile din București și Iași. El rămâne, totuși, o figură singulară și de excepție în arta românească a secolului al XIX-lea.
Din suita de lucrări de pe simeză pot fi distinse, cu
claritate, traiectele creației lui Aman, începând cu pictura
istorică – atât de dragă maestrului, care o considera “genul major”
-, urmată de portret (genul care-i aducea un câștig constant), de
tematica orientală, de cea rurală, de scena de gen (în care
prezenta, ca într-un jurnal ilustrat, existența sa construită pe
precepte estetice), de peisaj și de natură statică.
Neintenționându-se organizarea unei retrospective ce ar fi
repetat-o pe cea a centenarului, de data aceasta au fost alese doar
câteva pânze din fiecare gen enumerat. Este lăudabil că au fost
expuse lucrări care, din diverse motive (unele legate chiar de
dimensiunea ce le făcea netransportabile), data trecută nu
figuraseră între opțiunile organizatorului.
Astfel, a fost adusă de la Iași Bătălia de la Plonin, impozantă pictură bataillistă ce face deosebită cinste artistului aflat la începuturile carierei. Sau, de la Ploiești, marele portret figură întreagă (290 x 175 cm), al Spătarului Mihail Cantacuzino, fondatorul Spitalului Colțea, tablou pictat în 1862 la comanda Eforia Spitalelor, în care se relevă marile cunoștințe ale artistului de a reda prețiozitatea texturilor (mătasea, cașmirul, blana, postavul). Tot de acolo provine o piesă rarisimă pentru creația lui Aman – o ladă de zestre cu ferecături de metal argintat, dăruită la căsătoria lui Petre Grădișteanu, în 1887, pe care a așternut mai multe dintre genurile în care el era neîntrecut: pe capac o horă țărănească, pe laturile mici, flori (liliac în stânga și trandafiri în dreapta), la blatul din spate două ghirlande de flori între care a plasat dedicația, iar pe blatul din față o duioasă compoziție cu un cuplu ce se plimbă, la braț, prin parcul unei case de țară, pe a cărei alee, în prim-plan, stă un cățel. Acesta este un foarte bun exemplu de artă aplicată.
În prima sală, cea dedicată picturii istorice, nu sunt
panotate multe lucrări, dar toate sunt emblematice pentru opera
artistului: compoziția alegorică Unirea Principatelor,
Proclamarea Unirii (Votul de la 24 Ianuarie 1859),
Bătălia de la Plonin, Bătălia cu facle a lui Vlad
Țepeș, Mihai Viteazul primind solii turci
cu daruri din partea sultanului, Tudor Vladimirescu și
portretul în acvaforte al domnitorului Carol I alături de
acuarela De strajă la Coroana României în care sunt figurate
însemnele regale, coroana și sceptrul, așezate pe o pernă de
catifea roșie, lângă care stau de santinelă un dorobanț și un
marinar. În 1881, maestrul Aman fusese desemnat să facă parte din
comisia ce trebuia să stabilească forma și elementele simbolice ale
acestor însemne atunci când principele devenise primul rege al
României. Și tot el a fost însărcinat cu schițarea lor – este
regretabil că acel desen în peniță, cunoscut de prea puțină lume și
aflat în patrimoniul Muzeului Theodor Aman, nu a putut fi
împrumutat pentru manifestarea de față. Ar fi fost o potrivită
restituire pentru Palatul Cotroceni care, până la construirea
Castelului Peleș, a fost reședința de vară a regelui Carol.
Urmează o sală cu portrete ale celor apropiați, rude și prieteni:
mama artistului, Pepica Aman, fratele Alexandru Aman
și cumnata Aristia, familia Racoviță –
Grigore, Nicolae, Cleopatra și Jean -, Anica Filipescu,
Nicolae Mavros, micul George Capșa.
Păcat că nu se întâlnește vreun autoportret în ulei, ci doar piese
de mici dimensiuni, o acuarelă și două gravuri. După marele număr
de portrete rămase de la el, atât în muzee cât și în colecții
particulare, și după modul de lucru, se vede că artistului îi făcea
plăcere să se apropie de chipul uman, să descopere trăsăturile de
caracter, să intre în dialog intim – și mut – cu modelul, după
paginare și, astfel, să dea viață pânzei pe care îl
imortalizase.
Peisajul și natura statică – panotate în sălile următoare
– apar ca teme de sine stătătoare în a doua parte a carierei
maestrului, atunci când tematica istorică își pierduse din
însemnătate ca mijloc de luptă și de propagandă în favoarea
idealurilor de unitate și independență ale țării ce-și găsise, în
sfârșit, calea pe care urma să se dezvolte. Și în această privință
era un pionier pentru arta românească. În marile sale pânze cu
scene de bătălie, peisajul era doar fundal al încleștării; la fel,
viziunea asupra armelor, odoarelor și detaliilor de veșminte din
lucrările cu tematică istorică, ce se desfășurau în interior, era
doar un auxiliar pentru conferirea fastului aulic respectivelor
cadre. Vizite la țărmul Mării Negre, după ce Dobrogea fusese
anexată teritoriului României în 1878, călătorii în străinătate sau
vacanțe odihnitoare la Sinaia ori la țară îi oferă tot atătea
motive de peisajare. În expoziție pot fi admirate: Vara la
țară, Canoniera Grivița în portul
Constanța, Pe malul Lacului Herăstrău,
Stejarul, O vedere din Bughea. Multe dintre acestea
au o mare încărcătură autobiografică – par a fi un jurnal în
imagini al vieții liniștite și opulente pe care o ducea el și
soția, înconjurați de rude, prieteni și admiratori. Curtea din
spatele casei artistului, plină de flori și de verdeață, cu ronduri
și alei îngrijite, sau curtea largă a conacului de la moșia
familiei, erau spații ideale de petrecere a după-amiezelor toride
ale verii (Petrecere cu lăutari, În grădină, Femei în grădină,
Vara la țară).
Având o firească aplecare spre traiul rafinat, spre petrecerile de societate pe care le organiza în casa lui – serate, supeuri, onomastici, baluri costumate și concerte, pe care apoi le așterne cu penelul în mici tablouri de mare forță evocatoare – artistul devine cronicar monden al timpului și al lumii sale, înscriindu-se pe aceeași linie cu francezul James Jacques Joseph Tissot, cu belgianul Afred Emile Léopold Stevens, cu italianul Giovanni Boldini, cu spaniolul Mariano Fortuny y Carbo și cu americanul William Merritt Chase. Această mondenitate a lui Aman putea fi perceptibilă “ca un element de modernitate”. Toate lucrările din această suită emană aceeași bucurie suscitată de motivul ușor, frivol chiar, în care artistul se simte neinhibat de seriozitatea temei ca atunci când aborda “genul major” al istoriei.
Interioarele de atelier, prezentate fie într-o viziune de
naturmortist, cu atenție pentru fiecare obiect care compune
ambianța, fie în aceea de cronicar monden, interesat de evoluția
unei petreceri sau serate muzicale sunt, de fapt niște autoportrete
spirituale. În acest fel, pictura devine un memento al
propriului eu, o biografie în linie și pată, un jurnal scris în
tonuri strălucitoare sau întunecate, destinat să păstreze, peste
ani, amintirea unor clipe de excepție. Ele îl reprezintă pe
plastician în cel mai înalt grad în evoluția sa artistică și
stilistică prin rafinamentul închegării interiorului ce constituia
spațiul matrice în care trăia, visa și creea. În acest mediu
somptuos, cu notă acuzat aulică menit a evidenția stirpea nobilă a
creatorului, maestrul oficiază actul artistic, cu gesturi solemne,
senioriale, așezat în fața șevaletului, cu spatele la invitații pe
care pare a-i ignora tocmai pentru a le dovedi concentrarea și
arderea interioară din timpul lucrului; oaspeții îl înconjoară cu
admirație și stimă. Atelierul era locul său cel mai drag și, de
aceea, acolo și-a imortalizat trăsăturile în autoportrete pline de
forță și demnitate – cadrul cunoscut, peretele tapetat, ramele
aurite, lambriurile și mulurile neogotice ale canaturilor ușii se
disting în fundal.
Naturile statice sunt, pentru Theodor Aman, excelente exerciții de culoare și materialitate. Artistul nu se avântă în experimente de mărunțire a tușei și de divizionism, pe linia contemporanilor săi impresioniști, ci rămâne fidel unei redări fotografice a modelului. În unele dintre lucrări unde stropii de apă de pe boabele de struguri sau sucul unei felii de pepene lucesc în lumină, se citește lecția micilor maeștri din Secolul de Aur al picturii olandeze. Pe lângă naturile statice în care sunt aranjate, inspirat, fructe sau flori (cu precădere liliac, trandafiri și, uneori, ghiocei), se disting câteva în care, alături de vaze sunt așezate obiecte ce definesc un portret sau chiar un autoportret.
Așa este Pomiera cu cireșe unde, în
prim-plan, este o scrumieră cu o țigaretă fumegândă și o fotografie
tip cabinet ce depășește marginea mesei, la fel ca mânerele de
cuțite sau talgerele din picturile lui Willem Kalf sau Willem
Claesz Heda. În aceeași lucrare apar, în plan secund, niște
prețioase obiecte de porțelan chinezesc din colecția autorului.
Lângă Buchetul de liliac se află o casetă de bijuterii,
deschisă, o mănușă lungă, de bal, și două epistole peste care
odihnește un condei de argint. Pe plicuri se vede scris numele și
adresa artistului sau a soției sale iubite. Într-o altă Natură
statică cu flori, artistul a inserat fotografia înrămată a
fiicei sale adoptive, Zoe – viitoarea soprană de renume Zina de
Norÿ -, purtând o pălărie în formă de paletă cu peneluri în chip de
penaj, pe care însuși artistul o desenase pentru a-și găti odrasla
la un bal costumat. Toate aceste compoziții aveau valoare mnemonică
pentru autor și familia sa. Iar prelungirea realității prin metoda
imaginii în imagine, respectiv fotografia inclusă în tablou era o
noutate absolută în plastica națională.
Tematica rurală apare tot în a doua parte a vieții. Prin felul în care abordează subiectele câmpenești este evident că obiectivul urmărit era acela al revelării hedonismului vieții de la țară. Lucrări precum Horă, Copii jucând hora, Glume de peste Olt, Hora de la Aninoasa, Horă la țară – toate figurând în expoziție – sunt peremptorii în acest sens. În cadrul operei sale, aceste lucrări par un divertisment necesar prin care reușea să se distanțeze de scenele de gen și de portretele cotidiene, majoritatea dominate de acromatisme. Era un fel de evadare, de întoarcere la natură, pentru a regăsi curățenia și puritatea, sinceritatea și naivitatea, bucuria simplă și voioșia sănătoasă a omului de la țară, nealterat de civilizația urbană, mult diferite de sofisticatele petreceri de salon cu care era el obișnuit și pe care, adesea, le prilejuia în atelier.
În schimb, tematica orientală l-a preocupat întreaga
viață, Aman fiind atras – pe filiera romanticilor – de cromatica
intensă și de lumina strălucitoare a spațiului meridional, de
misterul haremului și de viața aparent tihnită a odaliscelor care
citeau, leneveau pe sofa, cântau la mandolină sau se plimbau prin
grădini înmiresmate.
Una dintre sălile mai mici a fost rezervată graficii lui Aman, gravura în acvaforte – căreia i-a consacrat efortul creator timp de o decadă, cu începere din 1871 – ocupând un loc important. Aman este primul peintre-graveur român de anvergură, din aceași distinsă familie cu Whistler, Corot și Pissaro. În 1875 devenise chiar membru într-o organizație pariziană de specialitate, Societatea Acvafortiștilor.
Într-o vitrină fuseseră adunate câteva dintre obiectele personale ale artistului: peneluri, o parafă, trei portrete fotografice luate la diverse vârste, precum și o coroană de lauri și o paletă dăruite cu ocazia zilei onomastice, de Sf. Teodor Tiron, pe 17 februarie al anului 1891, de elevii săi de la Școala de Belle-Arte al cărei fondator și prim director a fost timp de 27 de ani.
După vernisarea expoziției “Theodor Aman, pictor și gravor“, în seara de 24 martie 2011, a urmat un concert al cărui repertoriu a urmat programul unei serate muzicale dată în casa Aman pe 28 februarie 1979, eveniment la care a participat însăși doamna țării, principesa Elisabeta, mare cunoscătoare și amatoare de muzică. Spre satisfacția publicului actual, numeros și entuziast, au fost interpetate piese vocale și instrumentale de Verdi, Vieuxtemps, Mozart, Bach, Schumann și Chopin.
Theodor Aman este primul artist modern în adevăratul
înțeles al cuvântului din istoria plasticii românești. Prin viața
și activitatea sa, el a influențat și a grăbit deschiderea spre
modernitate a artelor din țara noastră marcând, în același timp,
evoluția ulterioară a mișcării instituționale până la izbucnirea
Războiului cel Mare.
Acum, în 2011, la împlinirea a 180 de ani de la naștere și la 120 de la moarte, se cuvine să-i aducem Maestrului Theodor Aman un prinos de recunoștință pentru proteica sa activitate organizatorică și pentru opera de artă aflată sub semnul modernismului.
ADRIAN-SILVAN IONESCU (n. 1952) a studiat la Liceul de Arte Plastice “N. Tonitza” și apoi la Institutul de Arte Plastice “N.Grigorescu”, secția Istoria și Teoria Artei, pe care a absolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Național de Artă, apoi la Muzeul Municipiului București, unde a fost chiar director adjunct (1990-1993), după care a fost consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului București (1994-1995). S-a dedicat cercetării și, din 1995 până în prezent, este cercetător științific I la Institutul de Istorie “N. Iorga”. Doctor în științe istorice (1997). Din 1996, a început să predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Națională de Arte și la Universitatea București, Facultatea de Istorie, unde susține cursuri de istoria fotografiei și a filmului, istoria artei și a costumului. Este critic și istoric de artă cu o lungă activitate de cronicar plastic și organizator de expoziții. A publicat 12 cărți și a editat alte 3. Pentru lucrările sale, a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru critică (2002) și Premiile “Simion Mehedinți” (2003), “Nicolae Bălcescu” (2008) și “I.C. Filitti” (2009) ale Fundației Culturale “Magazin Istoric”. Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004).