Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani și lucrează ca ziaristă. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În anul 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură insolitul volum Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007 publică volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, iar în 2011, Caietul Mayei, toate bestselleruri internaționale. La începutul lui 2014 apare Jocul Ripper, primul thriller al autoarei. În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters. Amantul japonez, cel mai recent roman al lui Isabel Allende, o fascinantă poveste despre puterea dragostei de a transgresa timpul și spațiul, va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, traducerea fiind semnată de Cornelia Rădulescu.
Franțuzul
La Lark House, ocupat de o deprimantă majoritate feminină, Jacques Devine era vedeta, considerat singurul amorez printre cei douăzeci și opt de bărbați ai stabilimentului. Îi spuneau „Franțuzul“ nu pentru că s-ar fi născut în Franța, ci pentru rafinata sa urbanitate – mereu dădea întâietate doamnelor, le trăgea scaunul și nu-l vedeai deschis la șliț – și pentru că putea să danseze, în ciuda spinării făcute praf. La nouăzeci de ani mergea drept grație coloanei împânzite de vergele, șuruburi și piulițe; pe cap mai păstra ceva din părul cârlionțat și știa să joace cărți, trișând cu dezinvoltură. Era sănătos, dacă lăsăm la o parte artrita, tensiunea ridicată și surzenia generalizată a vârstei înaintate, deși nu putea să-și amintească dacă mâncase sau nu; drept care se afla la nivelul al doilea, unde dispunea de asistența necesară. Venise la Lark House împreună cu a treia soție, care mai apucase să trăiască doar trei săptămâni înainte să moară lovită de un biciclist neatent. Ziua franțuzului începea devreme: făcea duș, se îmbrăca și se bărbierea cu ajutorul lui Jean Daniel, un îngrijitor haitian, străbătea așezământul sprijinindu-se în baston și foarte atent la bicicliști, traversa la Starbucksul de la colț pentru prima din cele cinci cafele pe care le bea zilnic. Divorțase o dată, rămăsese văduv de două ori și nu dusese lipsă de partenere pe care le seducea cu trucuri de iluzionist. Calculase recent că se amorezase de șaizeci și șapte de ori – și notase cifra în carnețel, ca să nu uite, căci numele și chipurile norocoaselor de mult i se șterseseră din memorie. Avea câțiva copii recunoscuți plus unul rezultat dintr-o legătură clandestină cu o femeie pe care uitase cum o chema, avea nepoți – niște ingrați, care abia așteptau să-l vadă plecând pe lumea cealaltă ca să-l moștenească. Se zvonea că avea o mică avere făcută cu multă îndrăzneală și puține scrupule. Mărturisea el însuși, fără umbră de remușcare, că petrecuse o vreme la pușcărie, de unde ieșise cu niște tatuaje ca de pirat pe brațele acum fleșcăite, pătate și ridate, deci care abia se mai vedeau, și că făcuse bani buni speculând economiile gardienilor.
Deși asaltat de atenția mai multor doamne de la Lark House, care-i lăsau prea puțin timp pentru alte manevre amoroase, Jacques Devine s-a amorezat de Irina Bazili de cum a văzut-o trecând cu tableta pe care-și lua notițe și cu fundulețul ei obraznic. Fata nu avea nici măcar o picătură de sânge caraibean, astfel că posteriorul ei de mulatră era un miracol al naturii, asigura omul după ce-și bea primul Martini și mirat că nu observaseră și alții. Își petrecuse cei mai frumoși ani făcând negoț între Puerto Rico și Venezuela, unde se obișnuise să aprecieze femeile privindu-le din spate. Acele fese epice i se fixaseră definitiv pe retină; le visa, le observa pretudindeni, chiar și într-un loc atât de puțin propice precum Lark House și la o femeie atât de slabă precum Irina. Brusc, viața sa de bătrân fără proiecte sau ambiții s-a umplut cu această dragoste târzie și totalitară, care i-a alterat tihna rutinieră. La puțin timp după ce a cunoscut-o, i-a demonstrat entuziasmul cu un scarabeu de topaze și briliante, una din rarele bijuterii salvate de lăcomia urmașilor. Irina nu a vrut să-l primească, însă refuzul ei i-a urcat amorezului tensiunea arterială la niște cote alarmante, drept care tot ea a fost silită să-l păzească toată noaptea la urgență. Cu perfuzia în venă, printre suspine și reproșuri, Jacques Devine i-a declarat sentimentele sale dezinteresate și platonice. Nu îi dorea decât compania, ca să-și bucure ochii cu tinerețea și frumusețea ei, să-i asculte glasul diafan, să-și imagineze că îl iubea și ea, chiar dacă doar cu o iubire filială. Sau putea să-l iubească ca pe un străbunic.
A doua zi, după amiază, în timp ce Jacques Devine își savura ritualul Martini, Irina, cu ochii roșii și cearcăne albastre după noaptea nedormită, i-a povestit totul Lupitei Farías.
– Ce să-ți spun, mare noutate. Păi aici tot timpul îi descoperim pe rezidenți într-un pat străin, nu numai pe mușulici, ci și pe băbuțe. În lipsa bărbaților, bietele de ele se mulțumesc cu ce găsesc. Toată lumea are nevoie de cineva.
– În cazul domnului Devine e vorba despre o dragoste platonică, Lupita.
– Nu prea știu eu ce-i fi însemnând asta, dar dacă e ceea ce-mi închipui, să nu-l crezi. Franțuzul are un implant în cocoșel, un cârnăcior de plastic care se umflă cu ajutorul unui dispozitiv disimulat în boașe.
– Ce spui tu acolo, Lupita? a râs Irina.
– Ce auzi. Jur. Eu nu l-am văzut, dar franțuzul i-a făcut o demonstrație lui Jean Daniel. De-a dreptul impresionant.
După care draga de ea i-a împărtășit ceea ce constatase în mulții ani lucrați la Lark House: că vârsta în sine nu îi face pe oameni mai buni sau mai înțelepți, ci doar întărește trăsăturile pe care aceștia le-au avut dintotdeauna.
– Adică un ticălos nu devine mărinimos la bătrânețe, Irina, ci și mai ticălos. Precis că Devine a fost un afemeiat toată viața, drept care acum e un crai bătrân și libidinos.
Neputând să-i restituie broșa-scarabeu pretendentului, Irina s-a dus la Hans Voigt, care a informat-o că e absolut interzis să primești cadouri și bacșișuri. Firește, regula nu se aplica în cazul bunurilor pe care așezământul le primea de la muribunzi, nici al donațiilor menite a sălta în capul listei de așteptare pe cineva, numai că despre asta nu a suflat o vorbă. Directorul a luat gângania oribilă de topaz și a aruncat-o într-un sertar, urmând să i-o restituie el.
O săptămână mai târziu, Jacques Devine i-a pasat Irinei șaizeci de dolari în bancnote de douăzeci; de data asta, Irina s-a dus glonț la Lupita, care era adepta soluțiilor simple: femeia a pus banii în cutia de trabucuri în care își ținea omul lichiditățile, convinsă că n-avea să țină minte cât scosese și cât avea. Astfel a rezolvat Irina problema bacșișurilor, nu și pe cea a înflăcăratelor misive pe care i le scria Jacquel Devine, a invitațiilor la cină la restaurante scumpe, a nenumăratelor pretexte sub care o chema în camera lui ca să-i povestească isprăvi și succese exagerate care nu i se întâmplaseră niciodată și, în cele din urmă, propunerea de căsătorie. Franțuzul, expert în ale seducției, recăzuse în adolescența dureros de timidă, astfel că în loc de a i-o declara verbal, i-a înmânat o scrisoare perfect lizibilă, scrisă la computer. Plicul conținea două pagini burdușite de ocoluri, metafore și repetiții, care se puteau rezuma după cum urmează: Irina îi redase energia și dorința de viață, el îi putea oferi confort și bunăstare, de pildă în Florida, unde e mereu cald, iar când va fi să rămână văduvă era asigurată din punct de vedere economic. Din toate punctele de vedere, ieșea în câștig, mai spunea în scrisoare, căci diferența de vârstă era în favoarea ei. Semnătura semăna cu urmele lăsate de un țânțar. Fata nu l-a mai informat pe director, de frică să nu fie dată afară, și a lăsat scrisoarea fără răspuns, sperând ca amorezul să uite, numai că de data asta omului i-a funcționat memoria recentă. Reîntinerit de patimă, a continuat să o bombardeze cu misive tot mai urgente, în timp ce ea îl evita, rugându-se Sfintei Parascheva ca moșul să-și întoarcă atenția către duzina de doamne octogenare care-l vânau.
Romanul va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, traducerea fiind semnată de Cornelia Rădulescu