…e berea exilului (ma intorc, deci, la subiectul de acum doua saptamani). Suna frumos, prin opozitie cu “Dulce ca mierea e glontul patriei” – titlul unui roman de tinerete al unui ex-june-prim al literelor romanesti, exilat intre timp si el. Dar nu este catusi de putin adevarat. Oricum, berea trebuie sa fie ceva mai amara, o bere dulce nu are nici un haz. Berea bavareza era buna si rece. Cea pe care o lasasem acasa era de cele mai multe ori calda si nu se prea gasea, iar spuma densa era dubioasa. La München am legat repede prietenii cu oameni pe care ii auzisem numai la radio sau am reluat prietenii fracturate de plecari rapide si din cauza unor contacte imposibile.
Ion Negoiteascu, pe care il cunoscusem la Bucuresti, mi-a dat o intalnire la care a intarziat excesiv de mult, dupa care s-a scuzat: “Nu te supara, dar nu mi te aminteam prea bine si am vrut sa verific de la distanta daca nu cumva e o provocare”. Dupa mai multe emisiuni incisive la Europa Libera, primise numeroase scrisori de amenintare si nu s-ar fi mirat daca acestea ar fi fost puse in aplicare. La el l-am cunoscut si pe congenerul Emil Hurezeanu, pe atunci, inca, un tanar grav si entuziast in acelasi timp, bine integrat in lumea germana dar extrem de ancorat in cotidianul romanesc. Am tocat impreuna lumea bucuresteana fara nici o detasare. In cateva clipe, aveam impresia ca ne-am intalnit la o bere dupa ce ne despartiseram cu o seara inainte.
I-am cunoscut pe patriarhul exilului din capitala bavareza, George Cioranescu, cu umorul lui sprintar si amar, si pe mereu nostalgicul Pavel Chihaia, cu ochii atintiti undeva dincolo de zari, catre o mare mereu mai indepartata, pe generoasa si tonica Letizia Cifarelli, gazda mai tuturor celor ramasi in nevoie fie pentru o zi, fie pentru o viata, pe Paul Gafton, care isi purta elegant nemultumirea senioriala (semana mult cu fratele sau bucurestean, Marcel, dar nu avea verva taioasa a acestuia), pe Mircea si Gabriela Carp, el expansiv si grabit, ea rezervata si misterioasa, pe Nicolae Stroescu-Stanisoara, cu aerul sau de calugar erudit si insingurat. Am discutat despre zeci si zeci de subiecte, intorcandu-le pe toate fetele, dar cert este ca nici unul dintre noi nu prevedea ca in doar trei ani si ceva (eram in vara lui 1986) comunismul se va prabusi cu atata zgomot, incepand cu Zidul de la Berlin si terminand cu steaua rosie de pe Kremlin, fara a uita de ploaia de gloante de la Bucuresti. Singurul lucru de care eram singuri atunci era imposibilitatea disparitiei definitive a bastionului imens construit pe schelete, ura si suferinta.
Ma gandesc cu uimire cum unii dintre noi il priveau pe Gorbaciov ca pe un simbol absolut al schimbarii si isi puneau speranta ca va determina primavara dorita si pe malurile Dambovitei. Viteza cu care istoria avea sa o ia din loc nu o banuiam in vara aceea, pe malurile Isarului. Sunt unii care au apucat prea putin din vremurile tulburatoare ce au urmat. Altii deloc.