Un procent de 1% din gospodării deține aproximativ un sfert din venitul tuturor familiilor, pondere nemaivăzută din anul 1929. O economie care prezintă asemenea discrepanțe nu poate prospera. Persoanele sărace și forța de muncă sunt sub presiune. Bogații se izolează tot mai mult de problemele țării. Prin afacerile lor vând bunuri și asigură locuri de muncă în China, casele lor stau ascunse în spatele unor ziduri de netrecut și o mare parte din veniturile lor sunt păstrate în paradisurile fiscale.
America s-a mai aflat în această situație. În primele trei decenii ale secolului 20 noile averi din industrie au împins veniturile bogaților la un nivel foarte înalt, în timp ce imigrația în masă a adus săracilor venituri foarte scăzute. Republicanii au câștigat președinția în anii 1920, iar Curtea Supremă a avut rolul ei în sprijinirea marilor companii, coborând standardele de muncă, nivelul minim al salariului și al gradului de protecție socială.Ulterior, în 1929 s-a manifestat Marea Depresiune, iar patru ani mai târziu Franklin D. Roosevelt a implementat programul New Deal. Atunci, Roosevelt a atacat “grupul mic de interese care deține controlul absolut asupra proprietăților, banilor, forței de muncă și în general asupra vieții altor persoane”.
În prezent forțele economice și politice diferă mult față de cele din trecut, dar nevoia unei noi orientări este aceeași. Sub aspect economic, dezvoltarea Chinei și globalizarea sunt noile variabile critice. Profiturile mari sunt obținute și păstrate în afara granițelor. În țară muncitorii cu un grad scăzut de pregătire sunt presați de concurența din străinătate, iar activitatea industriei de prelucrare se restrânge drastic.
Cum au reușit Statele Unite să ajungă în această situație? Anii 1950 și 1960 au reprezentat o perioadă în care s-a înregistrat o creștere economică rapidă, iar diferențele de venit dintre clasele sociale s-au redus. În parte, acesta a fost rezultatul unor măsuri de protecție socială susținute. Programul New Deal, cel de-al Doilea Război Mondial și recuperarea economică postbelică viguroasă au inversat decalajele ciudate înregistrate în anii ’20.
Cele mai mari impozite ajungeau la 70% sau chiar mai mult până la mandatul lui Reagan și cu toate acestea economia a crescut foarte mult. În acea perioadă asigurările sociale, programul G.I. Bill, construcția autostrăzilor interstatale și multe alte programe au avut ca scop protecția persoanelor în vârstă, educația superioară a devenit accesibilă tuturor, iar sectorul afacerilor a beneficiat de infrastructura modernă necesară pentru a prospera. În acest mix economic foarte eficient, impulsionat de sectorul afacerilor și de guvernul activist, diferența dintre bogați și săraci s-a diminuat considerabil.
Situația a început să se degradeze grav în anii 1970. Dolarul american și-a pierdut din sclipire, prețurile petrolului și ale alimentelor au crescut, importul automobilelor japoneze a început să amenințe activitatea producătorilor auto americani, iar inflația s-a majorat. Statele Unite experimentau gustul competiției globale.
Globalizarea a accelerat prăbușirea industriilor americane precum cele de confecții, textile, industria auto, iar acest proces a avut un efect devastator asupra clasei de mijloc angajate în industria prelucrătoare, exceptând domeniile care necesitau o pregătire superioară. Deși consumatorii americani au beneficiat din abundență de produse chinezești foarte ieftine, dar de o calitate superioară, muncitorii americani din industrie au fost afectați de acest lucru prin diminuări de salarii și un șomaj mai ridicat.
Deteriorarea câștigurilor a fost acoperită mai mult de 20 de ani prin datorie, care a luat mai întâi forma creditului ipotecar. Washingtonul a încurajat construcția de locuințe prin intermediul instituțiilor de credit Fannie Mae și Freddie Mac, dereglementarea Wall Street-ului și politica dobânzilor mici a Rezervei Federale. Sectorul imobiliar părea să fie câștigătorul în privința ocupării forței de lucru, înființând noi locuri de muncă în domeniul construcțiilor, ceea ce în parte a compensat pierderile din sectorul industrial. Imobiliarele au avut de câștigat până în anul 2007, când balonul s-a spart.
Dornic să mențină impresia de prosperitate în fața electoratului, Washingtonul a alimentat și febra creditului de consum.
Când Obama a preluat președinția în anul 2009, a tratat criza financiară ca un șoc major/semnificativ, dar temporar. În acea vreme un faimos stimulent legislativ a fost un mix ocazional de diminuări de impozite și cheltuieli, dar care nu acorda o atenție reală măsurilor întreprinse pe termen lung. Ideea a fost să se construiască un “pod” peste criză, în speranța că economia se va relansa până în 2010, lucru care nu s-a întâmplat.
Republicanii au considerat necesare reducerea permanentă a fiscalității pentru a relansa economia și diminuarea drastică a cheltuielilor guvernamentale pentru a pune capăt necesităților de impozitare. Totuși aceste măsuri au fost implementate pe scară largă timp de 30 de ani, cu rezultate slabe și uneori chiar nefavorabile.
Politicienii nu au putut înțelege că motivul pentru care companiile investesc în străinătate nu este nivelul ridicat al fiscalității, ci faptul că salariile mari ale muncitorilor nu sunt corelate cu pregătirea profesională a acestora, așa cum sunt în Germania sau Suedia.
Adevărul este că în prezent americanii sunt nepregătiți și necompetitivi în multe sectoare industriale și de aceea trebuie să se realizeze investiții publice pe termen lung în educație, infrastructură și resurse umane, pentru a scoate Statele Unite din situația dezastruoasă în care se află. Americanii își vor menține standardele înalte de trai doar dacă vor adopta și vor gestiona complexitățile unei economii globalizate și avansate din punct de vedere tehnologic.