Pe batranul continent a fost inventat automobilul, si tot aici acesta a fost ridicat la rang de opera de arta. De cate ori pe an, insa, mergem la muzeu sa admiram un tablou sau o sculptura? In schimb americanii au stiut intotdeauna sa creeze automobile care si-au castigat statutul de obiect de cult, atat prin simplitate cat si prin legatura pe care reuseau sa o stabileasca cu arhaicul din fiinta umana.



In Europa, poti asculta o “simfonie” doar intr-un Ferrari, Lamborghini sau Maserati, in schimb de acest privilegiu un american de rand se poate bucura si atunci cand merge la piata. Exista in majoritatea europenilor o curiozitate si frustrare: “Oare cum o fi sa te dai cu un V8 de 7.000 cmc, atunci cand iti aduci copiii de la gradinita?”. Marea majoritate nu va putea raspunde si asta pentru ca nimeni nu prefera sa cheltuiasca banii de benzina pentru doua saptamani la o simpla iesire la piata. Dar curiozitatea ramane, iar noi, profitand de statutul de jurnalisti auto, am incercat sa dezlegam un mister: “big bore large stroke – true or false?”. Iar pentru a ne bucura cu adevarat, am apelat la o garderoba XXL. Marimea conteaza… o axioma care capata statut de “constitutie” sau nu in functie de persoana, cultura sau continent. In Europa lumea voteaza masina anului Toyota Yaris sau Fiat Panda. Nu spun ca ar fi ceva rau in acest lucru, dar astfel ne putem construi o imagine asupra rupturii care exista intre “lumea veche si cea noua” in privinta perspectivei asupra automobilului.
Pentru o seara, am vrut sa transformam capitala noastra in Las Vegas. Au fost insa cateva mici probleme care ne-au impiedicat in demersul nostru, drept urmare am renuntat, pentru ca nu vrem sa facem lucrurile pe jumatate. Cam ce nu ne-a picat noua bine la stomac: cazinouri avem, dar nu la fel de “efervescente”, iluminatul public, starea carosabilului, crisparea pietonilor…. Nu stiu daca acolo la ei lucrurile sunt la fel ca in filme, dar pentru seara in care am vrut sa fim bancheri si sa “spargem” ceva bani, ne-ar fi placut ca totul sa fie perfect. Nu a fost sa fie si ne-am trezit intr-un Cadillac Escalade XLT si intr-un Chrysler 300C, hoinarind pe strazile din Bucuresti. Stingheri nu ne-am simtit nici o clipa, pentru ca reusisem sa intram in pielea personajelor. Am fost treziti la realitate de planul urbanistic bucurestean care nu ne-a permis luxul de a explora capitala de la bordul unui monolit al carui spatiu interior cred ca depaseste suprafata unei garsoniere de la periferie. Cadillac… poate fi considerat prescurtarea americanului care a reusit in viata. Daca ar fi sa fim rautaciosi si sa ne aducem aminte cine sunt de fapt americanii de azi, urmasii unor exemplare de pe batranul continent care nu au reusit sa se integreze in societatea acelor vremuri, nu ar trebui sa ne mire gusturile si dorinta de a epata. Pe undeva, cred ca am dorit mai mult sa incercam sa reusim sa intelegem conceptul: “De ce din 3.500 kg metal sa fac 3 masini, cand pot face una singura?” Escalade XLT isi propune probabil sa transforme fermierul care duhneste a tutun si balega intr-un domn respectabil, bun de asezat intr-o loja la teatru sau opera. Probabil la opera ar fi un cadru mult mai propice, si asta pentru ca un proprietar de XLT ar avea ceva in comun cu armoniile, tinand cont ca se bucura la volanul gigantului fie de sistemul audio BOSE cu 11 incinte, fie de “maraitul” celor 8 cilindri in V de 6.000 cmc. 345 CP sunt suficienti pentru a transforma timpul intr-o chestie relativa, dar asta depinde de “garnitura”, iar in cazul nostru putem spune ca era vorba de una extra-large. Revenind la fermier, opereta si Cadillac, singurul lucru care face legatura intre “aerul rarefiat” dintr-o sala de spectacol si lasou ar fi ceasul Bulgari din interiorul XLT-ului. Totusi taramul contrastelor este completat de materialele relativ ieftine de pe bord si de pielea fotoliilor masinii. La capitolul impresie artistica si stil, Cadillac-ul nostru cred ca a obtinut punctaj maxim din partea privitorilor ocazionali si asta pentru ca era echipat cu jante de 22 inch si neoane bleu fosforescent “underground”.
Chrysler 300C – noul model – reuseste sa revina la valorile limuzinei tipic americane si nu m-ar mira ca, intr-o eventuala continuare a seriei “Nasul”, sa joace rolul masinii de serviciu. Desi s-ar putea numi Mercedes Benz E Class, pentru ca este construita pe aceeasi platforma, utilizeaza, printre altele, noul propulsor V6 de 3.500 cmc iar acest lucru nu este atat de ostentativ. Este o masina la care palaria, costumul si pantofii sunt accesorii obligatorii. Daca as lucra la departamentul accesorii al celor de la Chrysler, as fi propus ca masina sa fie livrata in serie si cu o mitraliera Thomson, chiar daca in loc de incarcator ar fi un minirezervor de apa. Este o limuzina ostentativa, indiferent de unde privesti lucrurile. Daca esti un simplu pieton care exerseaza intorsul capului, vei trai cu senzatia ca laboratoarele de genetica au degenerat: un culturist cu textura metalica si patru roti in libertate, cam asa am caracteriza Chrysler-ul. Din interior, lucrurile te duc cu gandul la un voiaj in seifurile Bancii Nationale. Nici Chrysler-ul nu exceleaza la capitolul finisari si materiale interioare, dar un salt calitativ comparativ cu vechea generatie poate fi usor remarcat. Ambele masini fac parte din categoria celor care transforma ceilalti participanti la trafic in fiinte simpatice, civilizate si extrem de politicoase. Nu stiu daca acest comportament isi are originile in dimensiunile masinilor sau al sarmului lor. Probabil daca as emigra in America, ar trebui sa fiu inchis intr-un “lagar”, cel putin 6 luni, unde sa am ocazia sa ma obisnuiesc cu dimensiunile uriase ale vehiculelor de acolo si cu valori ale consumului instantaneu de 40-50 litri.