Amintiri din închisoare (I)/ de Horia Gârbea

1

Celula în care sînt închis e chiar deasupra mării. E cea mai de sus a turnului și iese în consolă din el ca un fel de bubă pe vîrful unui deget. E spre sud, am soare cam toată ziua prin singura fereastră, care dă și ea spre mare. În fiecare dimineață, cînd mă trezesc, mă gîndesc că, peste sute de ani, cînd cetățuia asta sigur se va preface într-un castel pentru plăcerea celor de rang înalt, faptul de a petrece o zi în celula mea îi va costa o grămadă de bani. 2 Celula în care sînt închis e chiar deasupra mării. Are o singură fereastră cu șase zăbrele verticale și un oblon pe care îl închid doar în nopțile de iarnă. Deocamdată folosesc zăbrelele la măsurarea timpului. În fiecare zi, leg o cîrpă de alta dintre ele. Duminica n-o leg deloc, luni o iau de la capăt de la stînga spre dreapta. I-am trimis vorbă comandantului că zăbrelele sînt inutile. Dacă aș încerca să sar, chiar și în mare, n-aș scăpa cu viață. Numai că n-aș cădea în mare, oricît de departe aș sări, ci pe niște stînci ale falezei. Să cobor cu o funie ar fi poate posibil dacă aș avea una, dar firește că n-am. Comandantul mi-a dat dreptate. Mi-a spus însă că zăbrelele sînt acolo dintotdeauna, ca parte a castelului, și nu se îndură să le taie. La urma urmei, zicea, în orice încăpere sînt și lucruri inutile. 3 Zidul celulei e gros și pescărușii se pot așeza pe el în dreptul ferestrei care dă spre mare. Nu trec totuși niciodată de gratii, deși poate ar avea loc. M-am gîndit că am timp destul pentru a dresa un pescăruș ca, de pildă, să-mi aducă pește din mare. N-ar folosi însă la nimic. Și așa primesc de mîncare doar pește de mare. 4 Celula în care sînt închis e într-o veche pulberărie. Se cheamă că stau la pușcărie la propriu. E un fel de grotă, ca și săpată în zidul gros al clădirii. Are o singură deschidere zăbrelită care ține loc și de ușă. Cînd vine ora de plimbare, paznicul deschide ușa și mă poftește cu o zicere scurtă. După cum îi este cheful în ziua respectivă, poate folosi una dintre cele trei formule: – Hai la plimbare. – Plimbarea! Sau: – Hai! Afară! După un timp, am învățat să ghicesc, după mersul lui și expresia feței, pe care dintre cele trei o va folosi. Peste alt timp și-a dat și el seama că știu dinainte ce va spune și a încetat să-mi mai spună ceva. Deschide doar ușa. 5 Celula în care sînt închis e săpată în zidul gros al clădirii. E din metal, partea de sus fiind cu zăbrele, încît ține loc și de fereastră. Zăbrelele sînt destul de depărtate ca să încapă printre ele o gamelă cu o fiertură infectă care se numește dimineața cafea și la prînz ciorbă. Seara nu are nicio denumire. În afară de conținutul gamelei, primesc un fel de chiflă mare și neagră, coaptă destul de prost. O mănînc pe toată, nu las firimituri ca să nu adun gîndacii și șobolanii. Într-o zi, în rotocolul de pîine am găsit un bilețel pe care erau scrise trei rînduri scurte. Nu le-am putut citi. Erau scrise într-un alfabet pe care nu-l cunosc. Poate gardianul greșise destinatarul sau, mai probabil, gardianul care primise misiunea fusese înlocuit tocmai în ziua respectivă. N-am spus niciun cuvînt ca să nu fac rău cuiva. Am păstrat totuși bilețelul. Cine știe ce mesaj vital conține? 6 Celula în care sînt închis e săpată în pămînt. E o pivniță cu pereții zidiți care comunică doar prin capacul de oțel prin care am intrat și pe unde mi se dau uneori pîine și apă. De cîteva ori pe zi, pămîntul se zguduie destul de tare și se aude un zgomot de parcă tot pe sub pămînt, foarte aproape de celulă, prin spatele zidăriei, ar trece un torent sau o armată în galop. Totul se termină foarte repede. Nu pot să-mi închipui ce se petrece acolo, la cîțiva coți de zidul meu și la asemenea adîncime. Uneori aș vrea să fac o încercare, șansele fiind oricum mici, să desprind vreo cărămidă și să sap într-acolo. Alteori mă gîndesc că o fi chiar iadul și renunț la această idee. 7 În celula mea am doi șobolani. Nu le-am dat nume. Le spun, pentru mine, desigur, Primul și Al Doilea. I-am dresat ani de zile să cunoască literele, deși asta lor nu le folosește la nimic. Am scris pe perete cu cărbune din vatră vocalele și apoi consoanele. Cînd rostesc o literă, șobolanii aleargă și se ridică pe perete ca să pună labele pe ea. Primul a învățat literele A și E. Al Doilea le recunoaște și pe I, O și U, dar nicio consoană. Aș fi foarte curios să știu dacă alți șobolani ar fi în stare să învețe mai mult. Mă tem că gardienii, mitocani cum sînt, mi-au pus dinadins șobolanii cei mai tîmpiți. 8 Sîntem ținuți legați cîte doi. Mîna dreaptă a unuia e legată de mîna mea stîngă cu un lanț. Din fericire lanțul e relativ lung, putem face mici acțiuni fără să ne incomodăm prea tare. Din păcate, individul cu care sînt legat e și el dreptaci și nu vrea să învețe să mănînce cu mîna stîngă. Bine că nu scrie, mi-am zis. Într-o zi mi-am adus aminte de un film în care doi bărbați, un alb și un negru, legați ca noi, evadau împreună și se descurcau binișor. Era doar un film. L-am întrebat totuși pe colegul meu dacă ar fi dispus, măcar teoretic, să evadăm împreună așa, ca albul și negrul aceia. Mi-a răspuns imediat că nu. A mai zis: – Doar nu crezi că am chef să evadez legat de un negru ca tine!